cândva doream să fiu draga cuiva și atât
astăzi mă trezesc cu suflarea vânătă
când se lasă seara
păsări răpitoare îmi ciugulesc din gură
nu observ
parcă ar ploua mut într-o casă dărâmată
aș vrea să reduc pământul la un bob de noroi
acolo să mă ascund
în diminețile în care rămân umbră
pierdută în asfalt
în cădere de pe blocul turn
jos doar oameni curioși cu false complexe mesianice
iar sub ei
pământul pe care nu-l ating
deși mirosul lui mi-i mai cunoscut
decât cel al mamei
pe piele este imprimat gândul loviturii
Poezie:
Comentarii
am rezerve fata de titlu si
Virgil -
am rezerve fata de titlu si cu privire la ultimul vers. in rest un text matur, bine concentrat. cred ca optativul din strofa a doua face putin disonanta cu restul. apreciez puterea de a sugera.
Multumesc! Intr-adevar, in
Madalina Cauneac -
Multumesc! Intr-adevar, in ceea ce priveste titlul si eu am avut rezerve, dar mi-am spus ca fiind asa de sec, mai echilibreaza putin din patosul durerii regasit printre versuri :), cat despre disonanta... stiiu, stiu... dar, ce pot spune, ia-o ca pe o schimbare de cadru. Inca o data multumesc, apreciez si eu feed back-ul!
- /// -
a.a.a. -
Şi mie mi-a plăcut textul, chiar dacă am probleme (de asociere) cu "când se lasă seara" şi cu "păsări răpitoare".
Îmi pare o scriere, da, Virgil, matură, despre o perioadă imatură.