Mai ţii minte cum ferestrele zidite
te făceau să crezi că hotelul ăla a fost cândva sanatoriu?
Îmi spuneai că simţi spirite traversând aerul,
spânzurându-se de colţuri,
că albul brutal al pereţilor îţi striveşte respiraţia
şi că vrei strânsă în braţe.

Nu credeam nimic din ce-mi spuneai,
dar trupul tău înfrigurat sculptându-mi delfini pe piept,
vocea atât de serioasă şi înceată
mă făceau să-ţi iubesc fantomele,
să torn vin pe podea pentru sufletele lor
şi să le dau nume.

Încă era Crăciun,
ningea de parcă era pentru ultima dată,
grenade de zăpadă explodau vânăt în geamuri,
nu mai era nimic în faţă, nu mai era cartier, oraş, ţară, continent, lume,
doar câţiva purici de lumină ne mai ciupeau ochii
cât să-ţi văd goliciunea lungită,
cât să-mi vezi plenitudinea curbată,
cât să nu mai avem nevoie de carne.

Lăsam bezna să ne înveţe hărţile,
cu jarul ţigărilor desenam iepuri, îi fugăream cu fum,
licuricii vişinii din pahar ne străluceau sub piele,
născoceam istorii ale fantomelor, ale tuturor celor care au trăit în acelaşi pat,
te puneam să-mi spui povestea fantomei Ioana –
„fată sarăcă, băiat bogat, iubire dementă, despărţiţi de părinţi, ea o ia razna, ajunge în sanatoriul ăsta, se spânzură de clanţă” – şi râdeai aşa cum ştiai că-mi place,
râdeam şi eu, o făceam idioată pe Ioana,
mă uitam la ceas, la cum ninge şi-ţi şopteam
„şi ningă... zăpada ne-ngroape!”.

De palma ta îmi încălzeam inima pentru mai târziu,
ştiam că acum nu este lume, nu sunt oameni, nu este dor,
că acea cameră de hotel cu podea rece, igrasie, mobilă veche şi cu miros de iod e tot,
dar
ca un şarpe care năpârleşte
acest tot se va schimba.

Te strângeam mai tare, mă lăsai chiar dacă te durea,
ştiai că te voi întreba de tren –
„mai sunt trei ore/ trei ore sau o viaţă, totuna”.

Dimineaţa subţia întunericul,
intra pe geam ca un bisturiu infectat,
fumam amândoi dintr-o ţigară gândindu-ne la oamenii prinşi în câmp de viscol,
la ce-or fi ieşit din casă, ce le-or fi trebuit...
bagajele aşteptau la marginea patului,
în cameră foşnea ceva, nu ştiu ce,
nu ne mai ţineam de mână,
nu ne mai spuneam nimic.

Mai ţin minte un peron îngheţat, o siluetă fărămiţată de beteală udă,
trenul agil ca un suflet descarnat
şi un vis cu doi bătrâni într-un sanatoriu
care credeau că acolo, cândva, a fost hotel,
că fantomele traveresează aerul
şi se spânzură de colţuri.