Eu sunt cel ce nu sunt, Părinte. Şi dacă sunt
sensul meu e hexagonal:

când stau pe marginea lacului îmi pare că trăiesc
conform unei tăceri lungi dintre două cuvinte
aflate la o distanţă de săptămâni unul de altul.

deunăzi m-a sărutat iubita mea pe frunte
şi mi-am dat seama că e cel mai bun argument raţional
pentru dovedirea propriei mele existenţe.
Însă eu i-am sărutat călcâiul spunând femeie,
ce poate fi mai absurd decât existenţa bărbatului
ieşind din sămânţa femeii?

eu semăn cu valurile. Câteodată aud înăuntrul meu marea.
Cum valurile se sparg şi nu mai sunt, tot aşa de îndoielnică
e şi existenţa mea ca un ecou surd şi ca o oarbă iluzie
dar neasemuit de frumoasă.

când mic fiind am căzut într-un lac, tata, nemaizărindu-mă,
a plâns cu amar. Iar eu, din străfunduri, oglindindu-mi propriul corp pe cer
am luminat ca o stea neadevărată, dar nu puteam rosti nici un cuvânt de consolare
şi cum poate vorbi un lucru inexistent?

nici acum, când scriu, nu pot vorbi. Dar prin mine vorbesc poeţii care vor veni
şi vor recita sonor aceleaşi nimicuri incerte, neplauzibile şi false.
Ca o ploaie de vară sunt ce se evaporă la atingerea asfaltului.

Inexistenţa mea e ca orice femeie. Inexistenţa mea e bărbat.
Şi poartă numele meu.