întîi o să-i chem pe ai lu’ Cicea, rudarii
săpați-mi voi în grădină o groapă
- cam zece pe douăzeci -
aici vreau să îngrop casa mea cu scară cu tot
- unii au spus
poate e mai bine să o arzi și să dai cenușa vîntului!
ah nu! nu mai am putere să ard lutul a doua oară
parcă aș desprinde trupul acesta al meu de tălpile lui
oricum
sînt la vîrsta la care încep să cred că sufletul există
uite aici sub coaste în dreapta
îl simt cum mă doare mai ales noaptea în somn
i-am spus și lui Nathalie
femeie dacă vei vedea o lumină mare ieșindu-mi prin carne
să nu te sperii e doar umbra mea de copil uitată în mine-

așadar nu!
e ultimul meu mort rămas în picioare
îl voi așeza în pămînt cu intrarea înspre răsărit
e pofta lui de a întoarce spatele la lume
știi tu mă întreba
că în ultima vreme doar paseri trufașe
mi-au bătut în geam
e timpul să deprindă și ele coborîtul în genunchi
treaptă cu treaptă
mi s-a făcut urît de atîta zbor peste mine

de păresimi
am să împrejmuiesc groapa cu ce a mai rămas din gardul curții
în față
cu vedere la drum voi semăna iarbă
și voi face un teren de joacă pentru îngeri
- închinarea ei de amintire!
a casei cu numărul osutășaptezecișicinci –
veniți să vedeți cerul pe apucate!

o! ce mormînt frumos ar fi fost acesta
vor spune trecătorii
dacă avea la cap nucul de la poartă
cu toții ne-am fi prefăcut
că e un liliac alb