Foarte diferită poezia aceasta de ceea ce știam că găsesc de obicei la tine pe pagină. Și totuși sunt atâtea spuse aici, că nu pot să fiu extraordinar de critică. Poate că este un subiect tabu, despre care se gândește în șoaptă, poate că este în același timp o țară atât de comună oricăruia dintre noi, poate că ochiul ce doarme l-am citit prea des, ca și corăbia ce merge spre naufragiu... Dar uite, toată atmosfera îmi răsucește pe dinăuntru mii de cuțite, și mi-e mult prea cunoscut gustul sărat al trădării, al sângelui, ca să nu rezonez la poezia ta. Pentru vâslele singure care nu se scufundă și se întorc acasă, pentru marinarii tăi bolnavi de nemurire (adică TOT nu vor să moară!), pentru încă o zi de nemurire... mulțumesc. Și da, Ioana are dreptate, nu au ce căuta virgulele în prima strofă.

Going south. Am revenit, iar poezia aceasta îmi pare încă și mai simplă, ca un cântec răzbind în surdină din capătul celălalt al unui vas de pescuit. Și nu, nu este lună plină, ci nori, și cântecul nu e de dragoste, și nici măcar de dor. Frumoasă construcție; pentru motivele arătate anterior și pentru că recitirea adâncește sentimentul că te afli în fața unui ocean de umbră, las semn. Nu este nici un cuvânt nelalocul lui aici, dar toate sunt amuțite.