Când ziua se apleacă, puterea de și-o stinge
Sub apăsarea unei aripi de înger neștiut,
Când toată-a ei lumină în candelă se strânge
Să pâlpâie o noapte pe-un chip de sfânt tăcut

Atunci câte un heruvim se-așterne și veghează
Locaș de-odaie strâmtă ce stă încremenit
În preajma unui ochi de lumină unde, trează,
O pană tremurândă slove a zamislit.

O rugă neștiută se-nalță-n întunerec
Spre cellalt de deasupră-i, mai luminos și clar,
Dorită noapte-adâncă ce-ntreci în scânteiere
Mândrețea cea aprinsă a soarelui de jar.

Noapte-ngăduitoare, răsfrângi înțelepciune,
Ca scut te-așterni pe lume, o pavăză a-i da,
Tu gândul împrumuți cu aripă de înger
Să-ntindă sub el taina, să tulbure o stea.

Când te așterni spre-odihnă de tot al zilei umblet
Cel întâlnit pe drum se-abate cu fiece-ntârziat,
O, călcător pe ape și cititor de suflet,
Rămâi că e spre seară și ziua s-a plecat.