când ochii mi se-ntunecă aidoma sufletului
răsfrângând tăcerea norilor
mă prind de mână și-mpreună ne ascundem: de mine, de lume,
de toate, de tot.
biet netot, credul, credeam că eu
voi sparge muchea de zeu, uitând ca de obicei
că nimeni nu se poate-ascunde
sub unde
nici măcar dorința pustie
și părăsirea
celor o mie, de vorbe
și împreună răscoleam tainele
și cuiburile
adâncite-n iarba zăpadă
ce uită să cadă
lăsând ouăle să-și cearnă,
pustiul neviul.
te luam, fulg ostenit
și asfințeam Enoh
pe mal plin
să m-alin
cetele, bietele
ne cântau
ne-ndurau
ne torceau
Parce
rășchitori și arce
potop, pustiire,
ce va fi să vie
peste culoare
și peste un soare
chiar și peste lună
sora mea nebună
închisă-n cetate
cu ferestre sparte
cu scara lăsată
prin ceruri uitată
doar ea mă îngână
zăpada-mi alină
și mă cerne-n sus
tot înspre apus
și mă cerne-n jos
că sunt de prisos
ca un gând frumos…