mi-am zis uite scriu un poem bestial
despre felul duios în care beau
şi îmi efectuez ceva în ele de amintiri

„ai ţuk iu amin-tirea mea ca să mă ţii minte”

m-am săturat de atîta reanimare zombilitică
de vampiri memorabil lihniţi în hollywood
în sînge negru împroşcat pe pereţi

desigur e halucinant dar în acelaşi timp
concomitent instantaneu şi deodată
sunt singurele minuni ex-traor-dinare
care rămîn după noi

şi pe urmă ciuda neputinţa asta stupidă
de a le numi altfel
îţi scoate nervi albi

tone de travaliu risipit
plus inspiraţia dementă
că ai să fii reţinut o secundă

dar nu-i nimic vine muza te declară genial
în timp ce nuştiucare prăpădit mai răsărit
îi pune bine-nţeles căpşuna în gură

trec pe stradă amintiri pline de aur şi tu n-ai
habar din ce o să-ţi iei mîine o pîine
păi cine aia mamii lor te pune să le visezi?
să-ţi faci sînge rău de mort de viu
sau şi mai rău să te mîngîi singur
autosatisfăcut de imaginea lor?

nimic mai idiot de remarcat în lume
decît bestiile astea triumfante
care te termină rapid
îşi iau mita ieftină
şi s-au dus

mai bine-mi rup o mînă şi ştiu o treabă
mai bine uit şi nici de naiba nu mi-e dor

în ultima clipă de mă întreabă popa
o să îi spun c-am uitat şi să mor