În parc, melancolici,
copacii de fier
Unul spre altul îndoaie
un cer.
Prin aer duc
păsări cu-aripi de oțel
Un el și o ea spânzurați
de inel.

De sârmă e iarba,
de-aluminiu copii,
Culcă sub ea părinți-
jucării.
Frunzele picură
ca niște tăblițe
Zeițele râd,
în șort și bluzițe.

Și rod ciocolate de
cauciuc (sau de mentă)
Poeți vișinii, lipiți de placentă
(fosforescentă).
Demonii-fluturi
mitraliază femei
Păianjeni de fontă curg
pe alei.

E seară, în parc,
cu petrol lampadare
S-aprind
sfârâind ca niște grătare.
Cad secerați țânțari
de cristal,
În irisul nostru,
sentimental.

E seară și tu,
cu mâini de mătase,
Mângâi nisipul ud
de pe oase.
Ochiul tău m-a izbit
într-un cui
Undeva, știu, a-nflorit
un gutui.

Ca un pocal strivit
în brocart
În mine ochiul tău
s-a spart.
Pun mâna la piept
și dezleg
Porumbelul Sfântului Neg.

(O, cum a linsu
ochiul tău
Pieptul meu de piatră,
zău!
Cum m-am dus
în tine dus
Ca un bob pe-un fir
de lotus!)

Dar, în parc,
copaci de fier
Fluturau din cer
în cer.
Și ne-am strâns
într-un inel
Ș-am murit, un pic,
nițel.