sânii cerului se goliseră de lapte
pielea pământului zăcea
descuamată de cald
ființele deveniseră
lucruri fără umbră
aruncat în focarul de sus
un disc roșu
țintar
sticlea
lupă

satul de pescari-un stârv uriaș
ciopârțit

moartă
marea era o supă limpede
ultimii pești fuseseră ridicați demult
de spumiera plasei

erau flămânzi

femeia venise să nască pe plajă
să-l scape

pe ochii neînduplecați ai nisipului
cred, doamne,
ajută necredinței mele
murmura dolores
înghițindu-și lacrimile de sete

copilul se împingea singur
din mama sfârșită
ca un ultim pește
aproape uscat

dinspre sat oamenii se târau ca viermii
să ajungă
nu mai aveau nici mâini, nici picioare
simțiseră de departe mirosul placentei
al viului
al cărnii

copilul născut stătea
lângă mamă
amorțit
neștiind să fugă

un toiag marcă nisipul
în forma unui pește
viermii umani intrau în ochiul lui
iar peștele se ridica intrând în mare

un nor umbri buzele crăpate ale apelor
copilul scânci a dor de lapte
cerul îl hrănea

din sânii grei țâșnea
ploaie

un bărbat
de dincolo
își deznodă aripile
făcându-le targă
pentru-amândoi

dădu puiul unei uși cu brațele deschise
apoi
în văzul tuturor
ieși din sat
trăgând femeia
pe aripa-targă
departe