Între Sisif și Prometeu simt acest poem. Cred că cel mai interesante îmi par combinațiile de planuri, de elemente, de stări. nu este puzzle, ci o compoziție, aproape sculpturală, un fel de modelare de timpuri. Îmi place: "un pumn de nisip în plexul lunar", "fiindcă pauza noastră de masă e-o junglă de lumînări și o mie de stridii ne-așteaptă", "noi rupem copacilor umbra". Nu cred că merge în versul 2 "bolovani de râu în mijlocul fluviului". Poate fără "de râu". Și acel "mult mai mare" poate fi revăzut. Mi-a rămas "reducem totul de fiecare dată la un reziduu" ca un adevăr deși greu de acceptat, destul de evident. Nu pot spune că e un poem greu. ci că e nevoie de o bună măsură în toate, în orice moment, și în poezie. :) E ceea ce răzbate din fiecare vers sau cel puțin așa aud eu. Mi-a plăcut mult.