Fără acțiune un roman are puține șanse să capteze atenția. Zic eu. Dar cine sunt eu să zic ceva? Sunt și eu acolo, un individ. Cu aere. Aș putea oare scrie un roman? Nu cred. Sunt prea leneș. Dar nu e numai asta. Mai e ceva, extrem, extrem de important. N-am niciun pic de talent și, mai ales, nu prea am ce spune. Un subiect, o idee măcar, un licăr de speranță într-o idee. Și-atunci? Care-i șpilul? De ce mă complac în nevoia de a scrie un roman? Oare chiar am nevoie de asta? Nu am nevoie, mai curând, de o femeie? Ei, cum nu? Ba chiar am. Dar femeile sunt atât de ușor de găsit, iar după aia (cum adică, “după care aia”? După aia.) îmi rămâne așa un sentiment, totuși, de neîmplinire. Și-mi vine să scriu un roman. Habar n-am de tehnici, de metode, de cum ar trebui să încep, unde-ar trebui să dezvolt, și cum ar trebui să fie sfârșitul. Căci, nu-i așa, toate au un sfârșit, deci și romanul ar trebui să aibă.
Ei, dar aici sesizez o primă mare problemă care mă debusolează complet: după ce se sfârșește (în cazul în care chiar aș reuși să scriu un roman), ce naiba fuck you (a se citi “fac eu”)? Rămân iar gol? Fără sens, scop ori direcție? Așa e, nu? Asta mă așteaptă. Asta simt toți scriitorii care reușesc să scrie. D-aia, după, se apucă să scrie altul și altul și altul. Dar dacă n-oi mai reuși? Nu e ca și cum n-am rezolvat nimic, absolut nimic?
Tot mai bine caut o femeie. După care alta. Pare mai facil, mult mai facil. Oricum rămâne senzația de insatisfacție. Și după. Și după. A, dar dacă nicio femeie (așa cum niciun roman) nu se lasă găsită, atunci cum naiba scap de sentimentul ăsta de inutilitate existențială? Mă sinucid? Never. Nu că n-ar fi o chestie practică, ușor realizabilă și, mai ales, pur și simplu o soluție eficientă. Ar fi. Dar cine vă credeți voi să puteți să vă imaginați că aș fi în stare să fac asta. Păi, nu e la mintea cocoșului că nu sunt? Nu sunt eu în stare să scriu un roman, să găsesc o femeie și-o să fiu capabil de un asemenea curaj?
Sunt la o răscruce. Am trei opțiuni (or mai fi și altele, nu zic nu). Toate sunt atât de greu de realizat. Pentru mine. Ce-i de făcut? Păi, în primul rând, dacă o iau logic, ar trebui să mă întreb ce-mi doresc cel mai mult. M-am întrebat. De nenumărate ori. Problema e că-mi doresc multe.
Cel mai mult îmi doresc, cred, să slăbesc. Ce legătură are asta cu scrierea unui roman?. Păi are: dacă aș reuși să ajung la o greutate normală, aș găsi mai ușor o femeie și n-aș mai avea timp, probabil, să simt nevoia de a scrie un roman. Căci știți și voi, femeia, dacă e posesivă, nu ai răgaz nici să ieși până la colț să-i cumperi flori ori să-i dai un sms celeilalte; dacă nu e și preferă independența și permisivitatea, te-ai procopsit cu tot timpul ocupat să te gândești oare cum, când și, mai ales, cu cine își petrece viața în afară de tine.
Dar dacă stau să mă gândesc mai bine, poate că îmi doresc cel mai mult să am timp liber, să am destui bani încât să nu mai trebuiască să muncesc pentru a-mi plăti facturile. În timpul liber aș devora cărțile pe care ar fi trebuit să le înfulec până la vârsta asta. La ce mi-ar folosi asta? La nimic. Dar aș deveni cel mai convins om din lume că totul a fost scris și rescris de atâtea ori, încât dorința de a scrie un roman este de-a dreptul imorală. Și mi-ar fi rușine să mă mai gândesc că am nevoie să scriu. Că am voie să scriu. Așa, în starea actuală, am impertinența (dată de gradul de cultură extrem de scăzut) să continui să cred că nevoia mea de a scrie se va întâlni cu nevoia unui, cel puțin, citititor care n-ar putea rezista acelei nevoi. Aceea de a citi romanul scris de mine. Sunt un obsedat, nu? Recunosc, sunt. Și criticii m-ar face praf și pulbere. Asta dacă cineva ar fi dispus să-mi publice romanul, că doar n-o să-mi sacrific banii de pâine pentru a plăti personal un astfel de demers.

Până aici v-am aburit preț de-o pagină. Câte pagini ar trebui să conțină un roman decent, un roman de debut, unul care să mă urce subit pe culmile gloriei ori, mai curând, pe cele ale ridicolului? Trei sute? Patru sute? Două sute douăzeci și nouă? Da, știu, nu contează, nu trebuie să radeți de mine chiar de la început. Dar mă obsedează numărul de pagini. În funcție de numărul ăsta, aș putea începe să gândesc inginerește la un posibil subiect. Câte personaje principale? Două, cinci, trei, șapte? Câte secundare?
Să fie oare științifico-fantastic? Ceva misterios? Polițist? De dragoste? Psihologic? Uf, e atât de greu de ales. Dacă va avea multe personaje, sigur uit (nu, nu chiar de la o pagină la alta) cum se numesc, care e vârsta lor, ce relație mai e între unul și altul, ce-a zis unul la pagina douăzeci și cinci că va face la optzeci și unu, ori poate mai moare altul într-un accident de avion la pagina șaptezeci și opt și mă trezesc cu el că-mi vorbește cu eroina principală pe la o sută patruzeci și patru.
Gata. M-am hotărât: încep să scriu un roman despre nimic. Iar nimicul ăsta nu poate avea prea multe hachițe. Nu poate pretinde să fie înconjurat de prea mare atenție, că doar e nimic. Asta poate însemna că romanul n-are nevoie de personaje. Nici de descrieri balzaciene, sadoveniene etc. (am voie să scriu “etc.” într-un roman, nu?)

Romanul va avea liberatatea de a-mi impune curgerea scrierii. Poate decide dacă, la un moment dat, vrea să-și exteriorizeze vreun personaj ascuns, dacă dorește să vorbească murdar, să plângă ori să pună punctul final.
Al meu roman va fi, de fapt, singurul lui personaj principal. Cred că deja se înfoaie cu asta, ca un păun pe cale să-și cucerească păunița. (Iaca și prima comparație, mândru mi-s de ea!).
Romanul meu nu se va scrie singur, dar va fi stăpânul, cu drept de viață și de moarte asupra lui însuși. Dacă-l vor durea șalele își va înfofoli spatele cu o pătură groasă din păr de cămilă și va lua poziția ursului, iarna, în bârlog. Dacă i se va face foame, își va putea înghiți cuvintele pe nemestecate. Dacă-l vor căuta regretele își va putea opri respirația, iar dacă va dori să înoate în piscina plină cu melancolie, va găsi el o modalitate de a mă convinge să-l las să plângă câteva pagini. În fine, dacă va avea nevoie de adrenalină, poate sări cu parapanta direct de pe raftul de sus al imaginației mele.

E posibil să nu-l scriu niciodată, știu asta. Cel mai probabil voi încerca să încep, apoi voi muri. Așa se întâmplă cam în toate grădinile noastre: niciodată nu reușim să terminăm tot ce ne propunem. Asta nu ne împiedică însă să robotim, să mișunăm, să încercăm să ne agățăm de fiecare clipă. Suntem niște miliarde de mici Atlas, dar nu ținem în spate bolta cerească, ci doar sacii cu speranțe.
Hai că încep să bat câmpii și îmi zboară mintea aiurea de la roman.