Cui să-i mărturisesc gândurile
bântuite de plecarea femeii?
Aşteptarea dilată timpul
şi aud cum se deschid porţi,
intră prin ele drumurile singurătăţii.

Lumina ar putea străpunge întunericul
şi păsările nopţii să-şi strige disperarea.
Nu vine nimeni, mă redobândesc din uitare
visez cum priveşti nedumerită,
la trupul dezvelit de oprelişti şi veşminte.
Cum trec pragul odăii, flutură perdelele,
o adiere cu mirosul tău prin simţuri,
mai pot adăuga surâsul
rece ca o stea-n pervazul fântânii.

Eşti femeia cu ochi de migdale
în ceasul spart de prea multă desfătare,
noaptea s-a furişat în sine şi trece,
vine ziua pârguită de raze
şi tu-mi apari ca o nălucă de apă
în amiaza arsă a iubirii...