n-avem chei la zăvorâtele porţi
ale cetăţii căzute-n ruină
drumurile sunt invadate de buruieni
nimeni nu vine să vadă

camerele sunt locuite de stafii
aici vântul bate-n neştire
timpul scârţâie-n podele
ochii lacomi de priveghere
îmbracă-n suspans tăcerea
corbii croncăne a moarte
închişi într-un tărâm al lor
de unde-şi fură culoarea

e la mijloc multă răbdare
o stare putredă pe pietrele umezi
nimeni nu vine, nimeni nu pleacă
şi totuşi se naşte îndoiala
de ce cetatea găzduieşte disperarea
şi paznicii dorm în liniştea nopţii
sculptaţi în coloane de piatră