În vara aceea, frații Chiriacuț au terminat amundoi deodată profesionala. Arcade și Manole nu erau nicidecum gemeni, ba chiar între ei era o diferență de aproape doi ani, numai că așa hotărîseră ai lor, să-i dea împreună în clasa întîia. Acum, proaspăt “unși” în meseria de vagonar (absolvind specialitatea “lăcătuși reparații vagoane” a singurului grupului școlar CFR din Moldova), au trebuit să aleagă, pentru a intra în cîmpul muncii, între gara din Brașov și cea din Constanța. Doar acestea mai aveau posturi neocupate, pe cele din super-populatul nord al țării bătîndu-se alții cu ani înainte. Bineînțeles, mirajul Litoralului – despre care doar auziseră (ei, care erau șapte frați la părinți, nepermițându-și nimic mai mult) -, i-a făcut să opteze pentru Constanța. Chiriacuț tatăl, tâmplar la Uzina de Vagoane era mândru din cale-afară de feciorii lui mai mari, care, vezi Doamne, deja i-au călcat pe urme intrând în a doua armată a țării – Cefereul. Subiectul lui preferat de discuție – și pe tren, în deplasarea cotidiană dintre halta sătească și IMMR-ul din Pașcani, dar și la crâșmă - era acum plecarea feciorilor pentru angajare la Revizia de vagoane a Triajului Palas din Constanța. Arcadie și Manole, întocmai ca și băieții cei mari ai lui Ilie Moromete înainte de a fugi de acasă cu oile la București, în ultimele seri stăteau de vorbă, ore în șir, doar ei doi, aprinzându-și nenumărate țigări (de-acuma aveau și acest drept, deh, erau ditamai flăcăii! – recunoștea mândră nevoie mare și Anuța, mama lor). Bineînțeles, nu făceau altceva decât să pună la cale detaliile ruperii de casa părintească, înțepenind pe niște butuci de lemn ce tronau în devălmășie bătătura de la vale de casă. Cei mai mici nu aveau dreptul să asculte (nici chiar Lina, sora lor, cu toate că la 17 ani nu mai era chiar atât de mică) și de aceea îi repezeau cu câte un “Du-te, mă, Dracului și te culcă!”... Într-o duminică de august, pe la ora douăsprezece, cu două genți de mușama, în care aveau câte ceva de ale gurii cât să le ajungă pe drum și câteva schimburi, au luat calea Constanței. Cu un ceas mai devreme decât momentul sosirii personalului de Pașcani, care urma să-i ducă până la Iași, iar de aici către destinația finală, băieții, plini de emoțiile despărțirii de satul natal, aprindeau țigară de la țigară tropăind nerăbdători pe piatra singurului peron din Halta Popii. Maria lui Mitrea Cantonierul, mare amatoare de sporovăială, îi reperă și trecu la atac frontal. I-a descusut de toate în amănunt, după care le dădu trebuincioase date și sfaturi privind călătoria: la cât ajung în anumite gări, unde se schimbă locomotiva, să aibă la ei apă ș.a.m.d. Lucrul Dracului femeia asta, știa și toaca în cer. Într-un fel era de așteptat; de ani buni păștea vacile tot pe verdeața ce creștea de-a lungul terasamentului de la vale și de la deal de haltă. De te-ai fi pus să aștepți trenul – și pe atunci lumea venea și cu un ceas mai devreme de sosirea trenului – nu scăpai cu nici un chip de ancheta Mariei, indiferent cine ai fi fost. Apoi, de, era nevasta revizorului de sector de cale (ferată), care răspundea de fiecare centimetru de șină – de la Ruginoasa la Târgu-Frumos –, trebuind să cunoască și mersul trenurilor ca pe Tatăl nostru. Or, pe atunci, asta era lucru mare. La urcarea în tren, inimile flăcăilor noștri le băteau ca ciocanele de forjă în piept. S-au ferit discret unul de altul cînd și-au șters câte o lacrimă ivită în colț de ochi. Odată cu depărtarea șarpelui de oțel rămânea în urmă copilăria lor, cu anii de școală, cu lungile vacanțe în care pășteau oile pe coastă, cu horele de duminică și cu primele iubiri... Oamenii gării constănțene i-au primit nu cu foarte multă căldură, dar veseli și deschiși. Nu-i vedeau altfel decât două «sârme» (în epocă, «sârmă» era orice moldovean dezpământenit) ca alte atâtea mii venite să se aciueze în marele oraș dobrogean. Au fost băgați în pâine din prima zi. Munca lor era să lege între ele vagoanele de marfă care formau convoaie ce urmau să plece înapoi în țară, după ce fuseseră golite în port. Cuplau într-o tură de serviciu, care se întindea pe douăsprezece ore, până la douăzeci de trenuri. Tot ei se ocupau de menținerea etanșeității conductei de frână ce străbătea de-a lungul orice tren, de la locomotivă la ultimul vagon. Pentru asta, mai strângeau fileții căte vreunui robinet ori mai schimbau garniturile fisurate ale semicuplelor. Inventarul lor de scule trebunicioase îl purtau tot timpul cu ei într-o geantă din piele prinsă pe umăr, primită tot de la gară (mai precis, de la Revizia de Vagoane Palas), și însemna un ciocan de 500 de grame cu coadă scurtă, un levier-baizer, o cheie fixă cu deschidere de 19 mm și un mocs. Târându-se zilnic pe sub câteva sute de vagoane se murdăreau de praf și păcură până în ochi. Bineînțeles, tinerețea lor îi făcea să nu se plângă defel de asemenea muncă, ba chiar doreau să țină cu dinții de slujbe pentru că, după un an, puteau urma la Depou cursul de mecanici-ajutori de locomotivă și asta ar fi însemnat, ehei, cu totul altceva. În zilele libere mergeau pe plaja mării, iar seara se delectau cu câte o sticlă, două, de Murfatlar, chiar în dormitorul muncitoresc în care fuseseră repartizați. De altminteri nici ocupanții celorlate paturi, douăzeci la număr, și tot “sârme”, nu aveau alte preocupări... Într-o zi de leafă, se trezesc cu Arcadie că aduce un pick-up și câteva discuri de muzică populară. Târziu în noapte, după sticle întregi de vin date pe gât de fiecare și cântece de ale lui Dolănescu ascultate cu volumul la refuz, Arcadie și Manole se echipează cu gând de plecare către gară. Explicară celorlalți că nu mai pot rămâne nici o secundă datorită dorului de părinți și de frații și surorile lor mai mici. Cu toții erau prea beți ca să facă ceva să-i oprească, necătând că și ei aveau cam aceleași sentimente, venind din medii asemănătoare. Cântecul “Am fost opt frați la părinți” al lui Ion Dolănescu te făcea melancolic și cu dor de casa natală, oricât de săracă ar fi fost, și când îl ascultai treaz, d-apoi acuma când s-a băut ca la două kile de vin de căciulă. Când s-au întors, după vreo săptămână, pentru că plecaseră neînvoiți de maistru, pe lângă tăierea zilelor de la salariu, au fost pedepsiți să lucreze o lună la stația uzinală Sitorman. Nu aveau aici o muncă mai grea, dar trebuiau să facă naveta zilnic la depărtare de câțiva kilometri buni. Luni în șir de aici înainte lucrurile evoluau cumva așteptat. Aceleași activități și la munca din Triaj, dar și în așa-zisul timp liber... La o bucată de timp, într-o seară, din dormitorul vecin (doldora de băieți) străbăteau când țipete, când râsete muierești. Lucrul acesta n-a prea mirat pe nimeni pentru că în toate dormitoarele, din când în când, cei mai îndrăzneți aduceau tinere vizitatoare pescuite de prin oraș. Fetele rămâneau cu ei zile întregi și nu se dădeau defel înapoi dacă era nevoie să treacă, într-o noapte, prin patul fiecăruia, chiar și de câte două-trei ori. Pentru schimbarea peisajului, la o săptămână-două se făceau schimburi de fete între dormitoare. Manole, după auzul vociferărilor de care spuneam, nu mai putu pune geană pe geană. S-a învârtit și răsucit când pe o parte când pe cealaltă. Dimineață, când cei mai mulți deja plecaseră la lucru, intră val-vârtej în dormitorul aflat perete în perete cu al lor și mi ți-o ia pe aia în palme. Abia mai târziu privitorii, pe loc nedumiriți, aveau să înțeleagă că era vorba de soră-sa. Lina, printre sughițuri și icnete, nu cerea atât îndurare, cât îl implora să n-o trimită îndărăt acasă. După ce se îmbrăcă, cei doi frați făcuți acum de ocara colegilor, au suit-o aproape cu forța în trenul de Pașcani. Plânsă toată, rugămintea ei de a fi ajutată de aceștia cu bani de gazdă pentru o lună ca să găsească și ea de lucru – poate ospătăriță, ceva, că aici erau o groază de baruri și restaurante – a rămas în vânt. Cei doi iau cumpărat bilet și atât. Arcadie s-a mai înmuiat el și ar fi înțeles-o, dar Manole n-a acceptat nici în ruptul capului... Plângând înăbușit în compartimentul de-a doua, rămâne surprinsă de vorbele dulci și meșteșugite al conductorului de tren, care până în București n-o mai scoate din “Păpușă”. Acesta, impresionat de povestea unei fete tinere și frumoasă, e adevărat, săracă, dar care caută servici, se oferi s-o ajute el. Om ca la patruzeci de ani, Telu, că așa se numea personajul nostru, o luă acasă la el. De fapt, locuia într-o garsonieră, fiind de cîțiva ani divorțat. La rândul lui, avea și el o poveste. O dată, întorcându-se cu câteva ceasuri mai repede dintr-o cursă, în care, se pare, dinadins nici nu plecase, își găsi nevasta în pat cu Gică, taximetristul de la doi. Nu i-a făcut panaramă, s-au despărțit, el neluând nimic din ce adunaseră (și dacă nici el nu era strângător, numai “pentru naș” ieșeau câteva sute de lei pe cursă, dar de, drac de femeie), gândind că lasă totul pentru băiatul ce-l aveau împreună, și s-a mutat în garsoniera în care stă și astăzi. O vreme Lina a crezut că i-a pus Dumnezeu mâna în cap. Nu se cununaseră, dar avea cam tot ce-i trebuia, bani pe mână ș.a.m.d., iar Telu părea că chiar o iubește. La un timp, însă, acesta întârzia tot mai mult și mai des când să ajungă acasă. Apoi începu să mai aducă câte vreun bărbat cu el și o îndemna să se culce și cu acesta. O făcea câteodată chiar în văzul lui. După aceea bărbații aduși erau din ce în ce mai mulți, ajunseseră și la câte cinci-șase pe zi, și ea a înțeles că aceștia îi plăteau lui Telu pentru distracție. N-a avut niciodată o discuție lămuritoare cu acesta “la rece”. S-au lungit lucrurile așa aproape un an. Și poate că ar mai fi mers, dar Lina, la un moment dat, rămase borțoasă. Telu s-a făcut foc și pară, dar era prea târziu ca să mai poată rezolva ceva, mai ale că ne aflam în plină epocă a anilor optzeci. Ce mai tura-vura, Lina a fost făcută pachet și trimisă la “țăranii ei”. Unde mai pui că nu avea nici cea mai mică bănuială despre cine ar fi putut fi tatăl copilului. A încasat-o zdravăn de la tată-su, a mai stat bocită două-trei săptămâni, după care, s-a resemnat. Ai ei au înțeles-o, chiar dacă n-au iertat-o, și, la un moment dat, chiar și gura satului a tăcut pe tema asta.

*
* *

Douăzecișicinci de ani au trecut pe nesimțite de la episodul constănțean. Manole și Arcadie, după repetatele modificări ale organizării CFR-ului au fost restructurați. Mai precis, au rămas fără slujbe și pierzând orice posibilitate materială de asigurare a traiului și-au vândut apartamentele și, împreună cu soțiile și copiii (aveau câte doi, toți în clasele mici de școală), s-au întors în sat să-și ridice case. Sperau că s-or descurca ei cumva apoi cu celelalte. Ambițioși, totuși, în 3-4 luni, la vale de casa părinteasă aveau să răsară altele două noi, ale lor. E adevărat, din chirpici, dar bine acoperite și cu pereții bătuți în praf de piatră. Vreme de doi ani poștașul le aducea, lunar, suma reprezentând «compensatoriile». Ca foști ceferiști, nu primeau tocmai mult, dar oricum era ceva. Alții nu aveau atât nici chiar ca salariați. Cam jumătate din bani se duceau pe trascău. În ultimul timp Manole se cam întrecea cu băutura. Și bea numai tărie. De muncit nu muncea nicăeri. Dealtfel nici n-ar fi avut unde. Și nici nu conta că era bun meseriaș, și ca lăcătuș mecanic, și ca tinichigiu. Ieșea dimineața din casă, în virtutea obișnuinței, cu geanta plină de scule, dar nu se ducea în altă parte decât tot la cârciumă. Copiii creșteau văzând cu ochii. Când se întorcea acasă, bine afumat, aceștia îl evitau. Ce mai, relațiile în familie erau reci, dacă nu proaste, dar încă nu pocnise nimic. Când o mai vedea și pe Cireșica, nepoată-sa, fata Linei (cea făcută în escapada bucureșteană), îi venea de-a dreptul să turbe. Îl apăsa cumplit pe conștiință faptul de a nu o fi înțeles pe soră-sa atunci când, cu ani în urmă, i-a cerut ajutorul. Poate astăzi fie-sa, Cireșica, n-ar fi ajuns târâtura satului. (Nici n-avea buletin când făcea șoseaua de centură, iar mai apoi stătea cu lunile în Turcia, schimbând pește după pește. Acum, terminată de sifilis, se șuise bine.) Poate și de asta Chiriacuț, bătrânul, intrase înainte de vreme în pământ... De câteva zile, în geanta lui Manole, cu care pleca aiurea zilnic, între alte cele, se găsea și o sfoară. Avea în cap idei din cele mai sinistre. Dar n-avea curaj... Seara își desfăcea sfoara făcută păpușă după care o strângea din nou. Ce-ar fi spus nevastă-sa? Rămânea singură să ducă tot greul. Dar (mai ales) copiii? Nu, așa ceva nu se poate...

*
* *
Într-o zi mohorâtă de toamnă ploioasă, copiii care se întorceau de la școală aveau să vadă și să-i anunțe pe cei mari că de stâlpul transformatorului electric de la marginea satului atârna Manole al lui Chiriacuț, având ochii bulbucați și - iote așa! - o limbă răslungită în afară.