cobor în ea ca într-un templu
în care s-au surpat toate dimineţile

târâi după mine un picior de lună plină
pe drumul de carne şi oase frânte
pereţii pulsează
sângele zornăie a cântec

uneori e linişte
liniştea aceea în care
auzi cum se dezlipesc stâncile de răni
fiecare poartă un nume
şi eu le mai uit
le mai chem
(Gina, Manuela, Crina...)

numai una
lepădându-şi
solzii de gheaţă
miroase a lapte cald
de sân
mereu...