coapsele zorilor mestecă magma fierbinte a lumii de dincolo

ești urna mea de cenușă
în tine se vor aduna risipitele bucăți de humă
tăcerile râsul iar ei vor veni să întrebe
cum a fost ea?

și-atunci
vei scoate de sub piele un giulgiu îmbibat de sânge
pansament prins de răni
îl vor simți cald la atingere va ploua cu aer
umerii uzi înfășurați într-o manta veche
vor merge însingurați până la capătul lumii
unde a oprit pentru o clipă
trenul primului nostru sărut

era o piatră banală
apele care-au trecut peste ea au fost deosebite
venea din lumea femeilor albastre
a celților sacri
rătăcise prin unghere de lemn vasul meu de lut
îți vorbea de întuneric
ca despre o rocă vulcanică studiindu-i jarul
noaptea era un păianjen
brațe de lumină minerală ștergând drumurile beduninilor
prin deșertul fără nume al dorințelor pierdute pe hârtii

își simțea paharul plin cu fericire
mă iubea ...
precum în cer așa și pre pământ