există unicitatea treptelor care m-a obsedat întotdeauna
și apoi convingerea că ochii sînt
doar două neputincioase calomnii
încît uneori îmi înghit gîndurile
ca pe niște fluturi rămași fără aripi
în spațiul gol dintre mine și oameni
și de aceea nu mor în fiecare seară așa cum ar fi normal
și nici nu cred că următorul etaj
este veșnicia ci dimpotrivă
trebuie să urc
în fiecare dimineață urc
mă privesc în ridurile oxidate ale oglinzii
și urc mă las cotropit de iluzia pe care unii o numesc cu vagă religiozitate
poezie prin toți porii ca o apă fierbinte
și îmi zic oamenii nu înțeleg pubertatea nefericită a treptelor
dorința aceea de fi mereu în ton cu lumea cu istoria cu vîrstele orașului
cu fiecare ploaie și fiecare boală sau război
ce nu face altceva decît să mai rupă din tine
o halcă un obicei o promiscuitate
pînă nu mai ești convins nici dacă tu îți urci treptele
sau dacă nu cumva ele își urcă în tine
dezintegrată unicitatea
domesticindu-te
cosmetizîndu-te
în ritmurile și metaforele unei limbi
tot mai străine cu fiecare treaptă
urcată cu ochii închiși înspre tine