doar că aveam și eu de data asta cămașă albă, nu neagră și purtam și cravată
aveai zîmbetul ăla ștrengar al tău
numa' pe michael madsen l-am văzut zîmbind așa
în filme
o mînă în buzunar, ochii gri-albăstrui, părul grizonat, o mînă scurt netezind cămașa și cravata pe piept
și mi-ai zis din sprîncene „eh, n-o fost așa di greu, î?”

veneam de nu mai departe de dîrdîră, unde apărusem de nicăieri
trecusem pe drum, pe la deal de fîntînă, și lume umplea ogrăzile dar
nu i-am băgat în seamă, nu știu de erau curioși, speriați, invidioși sau știu eu cum
pe la duca ori poate mai încoace, pe la catinca lu' bălan, nu mai era rîpa ci
un pasaj subteran, nu ca alea pe care le-am văzut la iași ci
ca-n filme
luminat, cu reclame, neoane și cu oameni, mulți și grăbiți,
printre care te-ai pierdut

mi-am zîmbit, ți-am zis din sprîncene „hoțuli”
m-am trezit
și n-am mai venit în pasajul ăla vreodată

ultima oară cînd am fost la țară am mers pînă la rîpă dar nu era nimic acolo
decît cătină și pămînt crăpat