Inseparabila dezordine

Motto: “toate bune şi frumoase şi la locul lor”

Sub o formă, sau alta, dezordinea este parte integrantă din viaţa fiecăruia. E puţin probabil să auzi pe cineva lăudându-se cu o matrice perfectă, pentru că, mi-aş permite să asociez ideea de structură cristalină – alias ordine – cu aceea de matrice multicomponent. Undeva, „bilanţul” matriceal (intrări-ieşiri), suferind multiple transformări, nu numai cantitativ, cât şi calitativ, capătă fenomenul delta, de neînchidere: verificarea propriului (ana)morfism. Mulţi încearcă să păstreze pe cât posibil un delta minimal, urmărind cu acurateţe (chiar făcându-şi un scop din asta) contabilizarea principalelor componente, ierarhizate după valorile proprii. De exemplu, cineva, având şi fiind de o conformaţie să zicem sportivă, va pune mare preţ pe performanţa fizică, evaluându-şi permanent şi comparativ rezultatele, ducând o viaţă cât se poate de ordonată pur-fizic şi monitorizată, în detrimentul poate unei socializări (defectuoase), sau cine ştie cărui alt aspect ce va fi neglijat ulterior prin compensare: şi-aici apare dezordinea, cu tot arsenalul aferent.
Nu cred că se poate vorbi de o motivaţie a dezordinii, privită ca efect, ci mai degrabă aş vedea-o ca pe un fenomen intrinsec activităţii de orice fel şi o deflagraţie post-operatorie priorităţilor. Toată lumea fuge de dezordine, devine obsesivă. Maratonul, implicit, e mare consumator de resurse din cele mai felurite, afectând nu numai întregul sistem intim, dar chiar şi sănătatea, fiind generator de: stress, griji şi multe, multe alte dezechilibre inevitabile. Sunt unii care „parează”, să zicem, această avalanşă, abordând o „nesimţire”, de fapt o ignorare a zonelor devenite amorfe, eliminând la maximum presiunea impusă de dezordine, prin această supapă artificială creată special pentru a diminua impactul. Probabil, cu cât responsabilită-ţile celui în cauză sunt mai mari, cu atât mai naturale şi mai dense devin şi zonele rămase neacoperite (coloanele matriceale deranjate). Ar fi normal să avem rezerve mari în a ne pripi să judecăm pe unul, sau altul, privind prin această prismă, dând astfel dovadă de rezonabilitate, ceea ce ar configura şi prezerva un mediu armonic, cât se poate de benefic pentru întreaga celulă cu indivizi în relaţii directe. Reducerea, sau chiar absenteismul reproşurilor, generatoare invariabil de suprapopulare de necristalin prin „efectul-oglindă”, sedimentar şi expansiv, ar putea fi un bun început în diminuarea dezastrului iminent unei dezordini avansate. Cine greşeşte, de obicei ştie asta, sau descoperă cât de curând rever-beraţia boomerang. E suficient poate să te rezumi la a marca cauza-litatea – aviz repetării – într-un mod cât mai diplomat, mergând de la ipoteza că nimeni nu e scutit de greşeli: proprii, sau nu. Intuitiv, deformarea plastică (deteriorarea, sau chiar distrugerea) conexiunilor inter-relaţionale, într-o astfel de situaţie, ar putea fi evitată, iar pagubele sensibil reduse.
Originea dezordinii este, cred eu, în natură. Prin contrast, aparenta ordine afişată, de suprafaţă, ascunde de cele mai multe ori, o altă dezordine, în opinia mea, cangrenată. Aş inventaria, mai bine-zis, aminti: frustrările, neîmplinirile, masca nefericirii, rutina cancerigenă, falsitatea, sau poate chiar plafonarea. Oricum ar fi, pe mine unul, ordinea expozată mă sperie. Mă duce cu gândul la invariabila îngrădire a libertăţii generate de un sistem conceput special să nu-ţi dea nicio şansă la fericire, sau mai rău: absenţa oricărei pasiuni, platitudinea. Conformismul în acest caz e atât de acut, încât singurele satisfacţii potenţiale (cu tentă de reciprocitate) rămân doar cele legate de nevoile strict metabolice, iar egoismul, exclusivist, e la el acasă. Comparativ cu asta, automatismul ar fi chiar de preferat, rezumându-se doar rutina.
Se poate vorbi de o plăcere a dezordinii? Nu cred că poate fi cineva căruia să-i placă dezordinea. Totuşi, raportat la comoditatea oferită, prin simplificarea eventualelor ecuaţii inerente menţinerii unui sistem potenţial cât mai ordonat, mergând până la detalii, cu eforturile susţinute (sau prea mari) depuse pentru arhivarea acestuia într-un spaţiu devenit tot mai strâmt, ar putea deveni o opţiune de echilibru, exact atunci când teoretic, chiar tu nu ţi-ai mai oferi vreo şansă. Practic, din două rele, o alegi pe cea mai puţin rea. Deci, nu poate fi vorba decât cel mult de o destindere, balonul de oxigen, plămânul de oţel în urma unei infirmităţi severe.
Există, paradoxal, o „entropie” a dezordinii? În mod logic, da. Numai un autocontrol strict şi planificat pe termen lung poate diminua persistenţa amplificării ei. Cumulativul se deduce din timpul tot mai limitat ordonării, rezervat tot mai frecvent necesităţilor devenite priorităţi. Unul din motivele principale pentru care, de exemplu, numărul divorţurilor va creşte.
Există oare o estetică a dezordinii? Se poate vorbi de o dezordine studiată, sau parţial controlată? Nu ştiu de ce, dar parcă mi-ar veni să răspund, aşa de paradă: DA! la ambele întrebări, de pe poziţia celui ce încă încearcă să înveţe să convieţuiască cu ea… fără pretenţii, nonconformist.
Îmi vine în minte o imagine cât se poate de concludentă vis-a-vis de relaţia dezordine-intimitate:
- Iubito, mi-ai văzut cumva lentilele de contact?
- Nu pisoi! Cred că ţi-au sărit când te-am plesnit.

Poate unul din motivele pentru care am putea face apel la: rezonabil

Când o-ntrebare, nu una-ntâmplătoare,
forţând un răspuns ca apărare,
sau şi mai grav : o justificare,
suportă totuşi amânare,
sau,
Când întrebarea
rămâne în aer, pe buze nespusă,
un gând cu-o imagine ad-hoc suprapusă,
redecorează în minte o stare de fapt,
decupând-o din real şi plasând-o-n abstract.

Abstractul, privit ca obiectivitate,
cerne argumentele pro sau contra, uitate,
prin sita ipotezelor resuscitate
lipsit fiind de impulsivitate.

Dislocând ansamblul din vechea lumină,
dezbraci substanţa de mediu şi vină,
filtrând-o la rece de conjuctură
şi-atribui la propriu o nouă postură.

Discernământul anină cuvintele-n gât
stopând vorbirea, făcându-te mut,
construind întrebarea la vechea-ntrebare:
"Dar dacă greşesc?... o fi bine oare?"

Rolul ei, de anihilatoare,
clădită-n cutumă şi umilă aşteptare,
e un câştig de diplomaţie subtilă şi căruntă,
a reevaluării... ce doar într-un târziu cuvântă.

Experienţa, ce ţine de ani de interiorizare,
şi-auto-analiză, să-i zicem: purificatoare,
defineşte-ntr-un final o reformulare,
sau şi mai indicat: o totală anulare.

Ca o impresie pur personală,
sau o judecată ce se vrea imparţială,
a unuia ce conştientizează pe drept,
că-i departe de a fi perfect,
îmi permit să extind cuvântul "amabil"
la modul elegant de-a fi... rezonabil.

Sau, în totală contradicţie, putem juca tenis cu bârna:

Mi-a desenat prin aer toate calităţile ei şi defectele mele, după un joc inventat ad-hoc: "tenis cu bârna".
Cum se joacă? ... simplu:
Terenul fiecăruia e împărţit în două: subombilical şi ocular.
Cel care serveşte, are grijă să ţintească bârna aflată în ocularul adversarului, iar acesta, la primire, trebuie să încerce să paseze bârna în ocularul celuilalt. Deplasarea bârnei se face cu un coş de paie, numit "miţi" sau "mort", cu paşi mărunţi şi repezi, dar având grijă să nu te împiedici şi să-ţi intre bârna din nou în ocular. Bârna de meci, este atunci când reuşeşti să ţinteşti din prima subombilicalul adversarului... se numeşte "ass".
În final, câştigă cel care vinde bilete la meci.

Să fii şi să rămâi tânăr e o artă

“Oglinda,
concubina iluzorie,
bătaie de joc cu legitimaţie,
e cel mai sinistru ingredient al minciunii absolute:
("cea mai mare minciună e lipsa oricărei minciuni"),
ironizând perfid şi când e-ntreagă.
Probabilitatea s-o spargem într-un puzzle
reflectându-ne ca acum douăzeci de ani, e atât de mică,
încât aş numi-o:
...ghinion!”

Unul din marile idealuri ale omului este acela de a ramâne tânăr. Ce voi scrie în următoarele rânduri, legat de acest subiect, nu este neapărat rodul unor documentaţii, sau schimb de experienţă cu alţi indivizi, ci aş îndrăzni să afirm că este mai degrabă rodul unor observaţii proprii făcute în ani şi ani şi nu se doreşte a fi nici pe departe un secret sau o reţetă. În opinia mea, această variabilă de timp dominantă în viaţă, tinereţea, este o componentă intrinsecă, o formă de energie biologică, care, ca orice altă manifestare de acest gen, suportă multiple transformări şi are proprietăţi de interacţiune şi chiar transfer. S-ar putea să surprindă această afirmaţie: "transfer". Nu mă refer la un tip de transfer anume, de exemplu între indivizi (deşi nici presupunerea asta n-o exclud, veţi vedea imediat de ce), ci mai degrabă la "simbioza" intimă, bisensuală (de echilibru), ce se realizează între subiect şi mediu în general. Cred că sunteţi în asentimentul meu că există o interacţiune permanentă, ca un balans, între entităţile energetice de orice fel, lucru demonstrat de altfel de oamenii de ştiinţă, ceea ce induce ideea "cât de mult contează mediul din jurul nostru şi în special cel apropiat, hai să-i spunem "direct", sau "D". Pe principiul ăsta se şi sprijină mare parte din filozofia asiatică, ce surclasează clar, din punctul ăsta de vedere, pe cea europeană şi nordamericană, mult mai pragmatică.
Se poate vorbi de două componente de bază a tinereţii: spirituală şi materială? Eu unul înclin să afirm că nu. Motivul? Cea de-a doua o văd (şi nu sunt singurul) ca fiind o consecinţă directă, un efect mai exact, a celei dintâi. Nu există un etalon pentru tinereţe, fiecare percepe fenomenul energetic în cauză după propriile criterii de evaluare, şi deşi există unele similitudini, conceptul în sine (ca percepţie) diferă foarte mult de la individ la individ, având însă o bază comună: tonusul, tonicitatea şi prospeţimea unei stări de spirit regăsită în foarte multe caracteristici definitorii pentru "e-ul" fiecăruia. O să mă mulţumesc să amintesc doar câteva: forţa, mai bine zis puterea, capacitatea (a nu se confunda cu potenţialul), setea (aviditatea, magnetismul), microchimia, etc. Graficul dorinţei, rezultat incontestabil al optimismului, este şi va rămâne un U întors, cu maxima undeva la "middle part-ul" maturităţii fiecăruia. Esenţa menţinerii, funcţie de timp, sau revitalizarea cotelor maxime cât mai îndelungat ar cam trebui să fie cheia întregii speculaţii. Logic, ar părea simplu la prima vedere: ne păstrăm optimismul, modernizarea de conjunctură (adaptabilitatea forţată) şi... asta e: rămân tânăr! Nee... s-o crezi tu! Păi, toată gaşca de deraiere lucrează permanent, destabilizând la maxim posibil sistemul, pe echipe: eşecurile, deziluziile, sănătatea, pesimismul, (u name it!), transformând totul într-un marfar tot mai greu de tras de o locomotivă ce gâfâie din ce în ce mai tare. Şi-atunci?... ce facem? Păi, ce să facem: apelăm la improvizaţii, încercând să suplimentăm rezervele de biologic, mai exact apelăm la un "feed-back". Sunt convins, acum am smuls un zâmbet pe feţele câtorva şi-o-ntrebare: "Ce-are mă ăsta, e deraiat de tot?" O să fac un efort să sper că nu (de tot), încercând să argumentez: prin feed-back înţeleg o întoarcere iluzorie în timp, o evadare din realitate dacă doriţi într-o lume ipotetică, ideatică, (de ce nu artistică), un univers propriu creat exact cu scopul de a ne reîncărca bateriile, de-a ieşi din rutina şi conformismul asimilat normalitate cu efecte drastice pentru îmbătrânire. Problema ar fi: unde plasăm punctul de revenire, cât de în urmă, să nu părem nici exageraţi (dând în "boala copiilor"), nici ridicol, (epatând necontrolat)?
Ei bine, părerea mea, ar fi că ar trebui să luăm ca punct de reper pentru închiderea buclei un punct ascendent solid, obiectiv şi matur de pe curba puterii, undeva în spatele primelor iluzii pierdute, în speranţa că acest lucru nu s-a produs prea devreme.
Şi, cum am putea face asta efectiv? Aici e toată chestia: apelând la mediu: practic ne reînconjurăm de inocenţă, o reconstruim dacă doriţi, forţând un mediu ideatic să capete contururi precise, specifice vârstei în cauză: alegem companii tinere, plăcute, lipsite de griji şi responsabilităţi-corvoadă, eliminând la maxim rutina acumulată şi folosind eficient autosugestia că suntem şi noi din decor, implementându-ne astfel într-un "nou" aferent, o aventură nonconformistă într-un spaţiu purificat. Premeditaţia, sau autoevaluarea, îmbinate cu credinţa ca reper final, nu numai că ajută, dar devin puncte de spijin zdravene, preconservând maturitatea şi cutuma acumulată ce nu ne-o permitem s-o pierdem. În fine, absorbţia ambientului general, natural, este iar un element ce nu trebuie neglijat. Prin natură nu înţeleg neapărat mediile deschise, pure, tonifiante, sau metode şi subterfugii de prezervarea frumuseţii. Relaxarea în cadru intim "D", chiar autosugestionată în spaţii închise ce devin astfel medii energetice fără frontiere, împlinirile prin dragostea sub orice formă, devin tot atâtea mecanisme de întinerire, întreţinere, reîmprospătare şi revitalizare în procesul de acumulări energetice - dorinţa de prea-plin, nevoia de frumos.
Esteticianul din tine şi-a spus din nou cuvântul, iar înţelepciunea e la locul ei.

Ce era să fac...? m-am dus la negocieri

Mă dezbrac de plictiseală
şi dau limbi ceasului
poate reuşesc să-l excit atât de tare
încât să-şi piarda memoria...
am reuşit doar să-l scurg
repede, repede îl iau pe dinapoi,
nu vreau să se termine prea devreme
şi ca să-l enervez îi propun un 96...
cu greu a acceptat un 69,
dar să-l fac tot eu... primul pe 6...
până atunci a zis că nu se bagă...

De-a Baba Oarba (invers)

... e un joc. Cine nu-l ştie?
La un anumit nivel însă, e, sau mai bine zis devine periculos, absurd şi nemilos. Sunt ei şi suntem noi. Noi ne facem... ei, niciodată – şi ne facem atât de bine, atât de rutinaţi, încât a devenit aproape „indecent” să ne gândim altfel la noi „făcuţii” decât „no name”, „no face”, JD-uri fără niciun fel de personalitate: turma monocoloră, umplutura şi câteodată prea-plinul. Spun indecent, pentru că eu unul, dacă aş avea tupeul să mă vad, sau să-i văd pe alţii altfel, ar însemna să-i privesc, sau să mi-i imaginez „nud”, adicătelea goi, ca să-i mai pot personaliza de vreun fel, pentru că sincer să fiu, în tabăra asta cel puţin, trend-ul gri al spoielii pe dinafară nu mă mai inspiră la nimic. Oricum, nici sclipiciul lor nu mă impresionează, cât despre goliciunea intrinsecă de dincolo, devine chiar o consolare comparativ cu sentimentul de turmă. Ei de fapt, nici nu se mai obosesc să ghicească cine s-a făcut la baba oarba, pentru simplul fapt că nu-i interesează... chiar deloc. Turma „ghicită” e în primă fază doar estimată, apoi evaluată şi în final, evident, eliminată ca să respectăm regula jocului.
Ăsta e de fapt „hazul”: substituirea surplusului care prin deposedare de sine (legumizarea demnităţii, sau sănătăţii) nu mai are puterea unui vrednic consumator de produse, nejustificându-şi astfel existenţa pentru care consumă oxigen şi apă care vor ajunge să conteze. Se joacă în planuri suprapuse de tipul sau-şi: celor care scapă de sărăcie, le va fi servit desertul porcin, sau poate cabalo-aviaro-orezin, sau poate le aprind (bonus) beculeţul ciupercuţă, să contrabalanseze cu „răcituri” încălzirea asta globală care nu se mai termină. Iar ei... nu se fac, ci chiar o fac de-adevăratelea, că roboţeii fac mult mai bine treaba, nu papă nici odoiu şi în final oricum se-mparte mai bine, că şi hârtia e pe terminate cu copăcei cu tot.
Fuck! Mă duc să mă fac... că dorm.
Mama îmi spunea:
„ - Lasă, puiule... mâine este încă o zi!” Ştiu eu?

Impenetrabila fortăreaţă a unui ochi de sticlă

Cred că dintre toate minciunile pe care ni le servim zilnic, cu, sau fără motivaţie, indiferenţa este una cu tendinţe de neoformaţie. Personal, totdeauna am considerat-o un mutant cameleonic, în sensul multitudinii formale de fond, abilităţii cu care se substituie mariajului (ne)fericit cu uitarea. A naibii de parşivă şi greu de delimitat: unde începe, când s-a instalat, sau mai ales, când şi cum a încetat, lăsând loc mult mai dureroasei păsări. De fapt şi în sine, nu reneg teoretic conceptul de indiferenţă. Pur şi simplu nu cred că există fără să-i atribuim o particu-larizare anume: „mi-e indiferent…” trebuie raportat la ceva. Nu poţi fi indiferent, ca trăsătură generală, sau de principiu… d. e. Maniera proprie de-a percepe indiferenţa, se referă strict la tine. N-o poţi nici pe departe extinde, sau extrapola altui subiect în afara ta, altfel decât ca impresie.
Estimările exterioare, majoritar intuitive, sau superficial observatorii, pot fi erori grave de apreciere, strivite de aparenţe, fiind din această cauză întrebări preferenţiale în cazul testelor cu detectorul de minciuni. Raportat la o relaţie directă, simplul fapt că te întrebi, sau te macină nişte gânduri oarecare, înseamnă că deja indiferenţa s-a volatilizat demult.
Îţi pasă. Lipsa reciprocităţii în interacţiune, reacţia vizibilă a celuilalt, nu implică neapărat indiferenţa, ci mai degrabă un posibil dezinteres, sau limitări de altă natură. De obicei, interacţiunea (pozitivă, sau negativă) se simte. Mai trist e când se resimte. În opinia mea, indiferenţa "nudă" este o stare iresponsabilă. Un q. e. d. om, adică cu discernământ, nu poate fi judecat din punctul ăsta de vedere, decât după ce i-a fost demolat prin demonstraţie şi ultimul argument contra nepăsării, în caz contrar, nu se mai verifică q. e. d. subconştient. Suprapunerea unei rătăciri, chiar temporare, demonstrată, lipsa de credinţă, sau te miri ce alte contraceptive raţionalului, sunt tot atâtea motivaţii că indiferenţa există: iraţionalul privit ca pe o severă mutaţie aleatorie a minciunii, inexplicabilă: ochiul de sticlă, inconştienţa figurativă, cauza efectivă a multor anomalii grave de toate genurile, unele fără dureri, altele fără regrete.

Asta însă, doare

Stau iar în pat lângă aceeaşi curvă ruginită
Şi am plătit prea mult doar s-o privesc cum orgasmează
de plăcere
Când ignorându-mă complet ca pe-o epavă eşuată în risipă,
Mă rânduieşte sub infame auspicii de putere.

O masă în tăcere

“Sunt imbecili cei care spun despre lucrările mele că ar fi abstracte; ceea ce ei numesc abstract este cel mai pur realism, deoarece realitatea nu este reprezentată de forma exterioară, ci de ideea din spatele ei, de esenţa lucrurilor. “
Constantin Brâncuşi

Speculaţie.
Privim o lucrare a unui artist, d. e.: „Masa tăcerii”. Avem voie să facem afirmaţia că s-au epuizat toate interpretările celebrei sculpturi? Îndrăznesc să infirm un potenţial răspuns pozitiv. Motivul?
Aş începe prin a preciza că eu nu cred în „criticul de artă”. Criticul de artă este o simplă opinie, o intuiţie asupra unei viziuni a artistului: o interpretare. Argumentată, sau nu, avizată, sau nu, funcţie de gradul de documentare, precizia documentării şi mai ales simţului estetic al acestuia, consolidat pe temeinice studii beletristice, sau chiar informaţii directe, rămâne în final o poziţie, o estimare proprie, preponderent încărcată de subiectivism şi atât. Produsul artistic, dacă este artistic prin reducerea la esenţă şi în sine, este şi va fi veşnic interpretabil şi transmite o stare.
Nu există clişee, nu există emoţii standard: gradientul de temperatură, unghiul figurativ de privire, percepţia, etc., sunt tot atâtea generatoare interne de imagine, intuitiv, sau (de ce nu?) concluzii absolut personale. Nu trebuie neapărat să le mai împărtăşească, sau agreeze cineva. Lungimea de undă a transmiterii poate să difere sensibil de la un individ, la altul, funcţie de multe criterii, incluzându-le chiar şi pe cele de interferenţă cu starea de moment, capacitivul, rafinamentul, sau imaginaţia fiecăruia. Poate una din trăsăturile de mare complexitate şi fineţe a unei stări transmise prin intermediul produsului artistic este însăşi capacitatea subiectului de a evalua „n” diferit aceeaşi lucrare a unui artist, indiferent cât de direct se vrea a fi mesajul iniţial. Tocmai asta e frumuseţea: emoţii multiple şi tocmai din această cauză, absolut oricine poate fi un critic de artă… în felul lui, chiar dacă percepţia personală poate părea pentru altul (alţii) aberantă, sau naivă. Lipsit de influenţe, sau nu, educat sau absolut ne-avizat, trezirea în fond a unui sentiment compatibil cu starea de bine, deci emoţia în sine, tensiunea estetică, îi conferă acestuia dreptul la opinie, chiar dacă în p.p.m. – insignifiantă (altfel decât ca sens). Curentul de opinie cel puţin favorabilă, fluxul „matriceal” pozitiv, surclasându-l net pe cel negativ, fac o lucrare să fie cotată valoroasă, atâta timp cât numitorul comun este obiectivitatea.
Alinierea la obiectivitate se face de la sine şi în timp, excluzându-se minimele şi maximele sinusoidei de păreri.
Altfel spus, valoarea se impune de la sine.
Revin la „Masa tăcerii”. Încerc să mă delimitez de curentul de opinie, de influenţe, de interpretări şi fac abstracţie de faptul că este opera unui mare artist. O privesc „în gol” de la înălţimea celor 1,80 m pe care îi am. Din nou văd clepsidre în cele douăsprezece ceasuri, înlănţuind feciorelnic hora nesfârşită a timpului. Mi-aduc aminte că sunt aproape bătrân, un orologiu ruginit şi uitat, dar brusc ceva mă hrăneşte dintr-o dată cu tinereţe. Parcă plutesc. Simt nevoia instinctivă să o privesc de sus şi mi-o imaginez în faţa ochilor din plan vertical. Fixez, fără să vreau, exact centrul mesei, orbindu-mă cu alb. Extraordinar! Cele douăsprezece explozii solare echidistante în jurul fixaţiei mele încep să pulseze: apar şi dispar. Sunt suflete nepieritoare, modificându-şi forma, gravitând angelic în jurul purităţii albe.
Am revelaţia sufletului fără vârstă cu credinţa în Dumnezeu şi mă simt tânăr… sunt fericit.

Sau, de ce nu? o altă impresie rătăcită:

În spatele oglinzii în care se reflectă oglinda
E umbra...
În palma de piatră, ce pluteşte pe apă,
Stă şi priveşte ochiul lui Ra.
Şi dreapta fiind, noi o vedem ca fiind stânga
Şi-n stânga ghicim... c-atâta ştim

Şi vrem să vedem ce-a văzut si Brâncuşi:
Clepsidra de bronz şi semnele-n stânci
Dansăm în 3 un vals în ritm barbar
Dansăm... şi nici măcar n-avem habar
Că nu-i ternar... e scris quaternar.

Spirala rotitoare ca un carusel ADN
Se zbate-ntre cortex şi vise
Şi vrem să vedem dincolo de-oglinda
Ce ne bate în cap ca la K1
Priveliştea-i sumbră... e numai umbră.

Şi-atunci vin şi întreb... ca un catâr rătăcit:
"- La ce-i buna lumea?... doar la ghicit?"
De E=mc2, că aşa s-a demonstrat,
Gândind aşa... la rece... că “m” ba e , ba nu e...,
Ia-l tu pe E, io-l iau pe c.

2005.

E cunoscut faptul că mulţi se grăbesc să-şi însuşească anumite idei, sau interpretări “ciugulite” de ici, de colo, în final chiar asumându-şi-le. N-a facut excepţie nici asocierea de mai sus. Aşa se explică şi prezenţa doamnei (toată stima doamnă) Mihaela ROGALSKI (poate în necunoştintă de cauză), fostă profesoară de limba engleză în Suedia şi profesoară de literatură şi istorie în Statele Unite ale Americii, cu un articol interesant intitulat: „BRÂNCUŞI: E = MC2” de Romeo NIRAM (?), publicat în 2007, respectiv la doi ani după cele prezentate mai sus.
Acesta din urmă, este deja înregistrat în 2007 în Wikipedia pentru: „his personal interpretation of Constantin Brancusi's sculptures (which) opened new doors in the field of art criticism. As Dan Caragea, art critic , points out, Niram is one of the few artists who brings new and heavy issues in the world of the fine arts. The cycle entitled Brancusi E=mc2, brings together in an unseen manner the theory of relativity to the birth of modern sculpture, linking Einstein to Brancusi” şi pentru care, personal, n-am nimic de comentat, mulţumindu-mă doar să citez finalul de articol:
„Pictorul român regândeşte, reconstruieşte şi relansează la apă vasul artei nemuritoare în formă reînnoită. La 100 de ani de la revoluţiile separate, einsteiniană, şi brâncuşiană, el le armonizează într-o viziune unificatoare, pe un fundal tradiţional al pământului care l-a hranit şi pe el şi a cărui forţă creatoare doreşte să o facă cunoscută publicului de azi.
Poate că îi este sortit lui Romeo Niram să fie la început de nou veac ceea ce Neagu Djuvara împătimit grăia despre Constantin Brâncuşi: un genuin şi genial ambasador al patriei natale.”
Ce ar mai fi de adăugat? Poate doar: ne-au “împrumutat” şi “ca la noi, la nimeni…”

Concurs de patetism: mecanică pentru copii

Oare cât o să mai dureze? ...această tranziţie, sau mai degrabă adaptabilitate la un sistem şablonat de alţii. Bătrânii, ăia care-au fost, chiar şi noii veniţi, aveau o vorbă : "nu-ncerca să repari ceva ce nu-i stricat". Problema e că noi numai de stricăciuni am avut parte, conjunctural vorbind. Sunt penibil, ştiu, dar ce altceva mi-a mai rămas de făcut ? Mă doare inima să văd în jurul meu atâta suferinţă, atâta disperare, atătea abandonuri, atâta luptă pentru un concurs fără câştigători, o competiţie către braţele larg deschise ale sărăciei - şi nu mă refer la sărăcia materială, oarecum mai puţin ingrată ca sora ei mai mare, spirituală. Sunt oameni şi oameni: toţi vor să facă ceva cu viaţa lor. Ce-am putea face însă când ne trezim în faţa neputinţei impusă de constrângere? Întreb şi eu, ca un dobitoc cu diplomă, legitimaţie cu acces nelimitat la orice nivel al curiozităţii: cât trebuie să dai cu capul în zid, să descoperi în final că totuşi cărămida e mai tare?
Metoda cea mai sigură de a reduce valoarea unui om la neputinţa de a aplica ceea ce sigur ar trebui să reprezinte un avantaj pentru el, educaţia, este să-l constrângi să se gândească doar la supravieţuire, anihilându-i astfel orice şansă să fie productiv spiritual. Patetic.
Culmea e că înainte, multe valori spirituale, găseau culoarul necesar să-şi facă simţită prezenţa, oricât de greu ar fi fost. Ce să înţelegem din treaba asta?
- a scăzut nivelul intelectual?
- erau mai consecvenţi, mai motivaţi?
- nu erau atât de copleşiţi de non-valoare, prezentată din ce în ce mai des ca singurul model viabil de succes?
Greu de răspuns. Poate câte puţin din toate.
Falimentul intelectual actual nu este neapărat doar o consecinţă, ci aş îndrăzni să afirm, un mecanism intim acceptat prin neconştientizarea fenomenului în sine şi momentului: pentru că este, la fel ca în mecanică, un moment al forţelor. Muşchii celui de lângă tine, afişaţi cu toată nonşalanţa generată de nerezonabilitatea scăpătării prin orice mijloace, generative de praguri infracţionale, corupţie şi ce mai doriţi dvs, este într-un fel cuplul de forţe de care vorbeam, ca un echilibru aparent stabil, la ceea ce ar trebui să-ţi ofere de fapt, ca stabilitate, propria valoare asumată şi economisită prin educaţia proprie, adevărata cutumă. Pare paradoxal, dar, în momentul în care omul descoperă acest mecanism, acceptandu-l ca pe un compromis ce trebuie făcut, se trezeşte brusc în faţa a două ipostaze: să renunţe la luptă, sau să accepte necondiţionat cascada de compromisuri care vor urma, ignorând astfel un principiu de bază al menirii proprii: credinţa. Credinţa că nu ăsta e singurul mod de-a răzbate, degenerând în proprii tăi ochi, vânzându-te patetismului ca ultimă alternativă oferită. În final, credinţa că exită o ierarhie valorică autentică bazată pe cultură şi spiritualitate ar cam trebui să învingă, pariul câştigat, fiind motorul cu ardere internă şi orice frecări ar avea, ele sunt doar dovada vie că se mişcă: triumful împotriva motorului cu abureală băgat pe gât de second-hand-iştii de ocazie. Rezistenţa la înaintare este doar o chestiune de timp şi intemperii trecătoare, iar: "sunt prea sărac să-mi cumpăr un lucru ieftin", s-ar putea să devină combustibilul Euro 11 cu grad diminuat de poluare.

Aritmia afonică

Cunoscută sub pseudo-denumirea de NBR-PAA (Natural-Born Rhytm's Main Accents Perception & the Absence of it!), aritmia afonică, pe scurt AA, este nativă. Fiind o componentă a limbajului de comunicare şi "o monedă de schimb" între ritmicităţi (fiecare individ are o ritmicitate internă proprie - ca o amprentă personalizată, dacă doriţi), nu este propriu-zis o boală, ci doar o caracteristică a muzicalităţii fiecăruia, mai exact o deficienţă în perceperea accenţilor naturali, prin tendinţa de ignorare a acestora, sau chiar neidentificarea lor/ atributul afonic. Naturaleţea ritmicităţii este deductibilă din numitorul comun. Orice om, senzorial, primeşte şi emite continuu informaţii ritmice filtrate prin ceasul intern. În cazul celor care posedă AA, non-auto-detectabilă, (de cele mai multe ori subiectul nici nu o conştientizează), aceasta se manifestă ca un filtru haotic suplimentar. Funcţie de gradul "îmblonăvirii", AA apare suprapusă ca o buclă peste "clock-ul intern" (- biologic exact -), ca o derivaţie paralelă inutilă, existând şansa ca informaţiile ritmice să "mai scape totuşi" nealterate, sau şi mai trist: înseriată, anomalie, ceea ce duce la deformarea lor plastică- aberaţiile ritmice. Obişnuim să spunem despre astfel de oameni, cu umor bineînţeles: "afon", distrându-ne copios la incapacitatea lor de-a sesiza altfel decât matematic metrica ritmică, "ne-simţind" practic nativ accenţii naturali. Remodelarea prin autoeducaţie este minimă, o corecţie totală fiind exclusă. AA-ul le joacă feste haioase, mai ales în emisii ce pot deveni hilare. Muzicienii avansaţi, acceptând şi asimilând naturaleţea ritmică ca pe un octet, cu accenţii aferenţi: 2, 4, 6, 8, mai rar triolet, cu accent numai pe 1, numesc în bătaie de joc subiecţii în cauză "şeptari", rezumând într-un fel această "bla-bla" despre AA.
Am o veste tristă pentru ei: toată lumea are AA, există studii demonstate, numai că la diferite nivele. Asimetriile ritmice, privite ca unelte, sau subterfugii, şi-au pierdut într-o lume nebună conotaţiile iniţiale, devenind elemente de modernism, chiar rafinament, având o muzicalitate aparte, mai ales "în mâna" unui ritmician performant. Nu va fi însă niciodată cazul unui "AA-ist de condiţie şi carieră- înseriat", incapabil să jongleze cu aceste mici artificii complexe, de coloratură.
Masca, uşor de dat la o parte în cazul scrierii, este şi va rămâne o problemă amuzantă de critică literară.

În adiţie: Contrapunctul, tehnică de rafinament

Să ne imaginăm compoziţia unei lucrări ca o încăpere goală, pe care, prin "mijloacele tehnice" avute la îndemână, dintre care se desprind: armonia, ritmica, melodia, stilul, balansul, contrapunctul, etc, dorim să o umplem cu note, pentru diferite instrumente şi voci, realizând orchestraţia propriu-zisă, deci lucrarea în sine. Orchestraţia devine astfel, un complex arhitectural, care, ca orice proiect de arhitectură, are şi un proiect de rezistenţă, ca o fundaţie, dacă doriţi, cu pilonii aferenţi de susţinere a întregii lucrări. Contrapunctul în sine, privit ca o tehnică de rafinament, menită să îmbogăţească considerabil valoarea lucrării muzicale respective, este arma secretă a unui compozitor, aranjor, sau orchestrator, fiind în zona melodică, deci arhitectural, cel mai aproape de tavan, ca o lustră, sau mai degrabă o sculptură (ronde-bosse), care luminează întreaga încăpere. Efectul este obţinut, conform definiţiei contrapunctului, prin folosirea a două linii melodice de sine stătătoare, care deşi diferite ca tonalitate, există în echilibru armonic, neexcluzandu-se una pe cealaltă, întocmai ca subcontrareitatea care defineste două judecăţi simultane aflate într-un raport balansat (de egalitate) între falsitate (negare) si armonie (afirmare). Părând un pic absurd, ca ambele linii melodice să fie armonic coerente, percepţia unui neavizat, ar tinde către negare, deşi farmecul este că ambele linii melodice sunt perfect armonice, ducând la extaz atât compozitorul , cât şi avizatul în muzică. Subcontrareitatea vine încă o dată să sublinieze acest lucru, precizând că nu pot fi cele două judecaţi simultan false, dar pot fi simultan ambele adevărate, chiar dacă aparent ele se neagă una pe cealaltă. Dintre cele două contramelodii, disputandu-şi întâietatea, percepută ca o ceartă pe două voci: "-Ba da... -Ba nu", una este de susţinere a temei melodice propriu-zise, arhitectural: "perete vertical", de obicei în registrul baritonilor sau alto, iar cealaltă devine o componentă de coloratură, "ca o stucatură a peretelui", bineînţeles în alt plan: registrul sopranelor (de obicei), dar nefiind o regulă strictă în acest sens.
In acest context, subcontrareitatea "işi arată din nou colţii", susţinând adevărul coexistării armonice a celor două contramelodii, întocmai ca antablementul unui tavan... pe scurt: contrapunct.

Nu orice fel de elemente opozabile, luate izolat, reprezintă un contrapunct (contrapunere).

Subcontrareitatea privită ca o ronde-bosse atârnată temporal,
de un potenţial tavan, asimilată "ton",
e mai degrabă o negare,
un fel de refulare a unui anumit gând abstractizat,
ca o fugă de păcat.
Fără a exclude forma ei antablementală,
de susţinere a unui adevăr,
dacă vreţi, sub formă de pilon,
e o formă contrapunct de neabsolutizare,
ca o stucatură de perete vertical, dar în alt plan
Structura arhitecturală, e construită pe-ntrebare
şi pe contrapunct-dualitate,
ca o frază muzicală ceartă "nu şi da",
în care soprana cantă doar melodic către cer,
iar baritonii, cu privirea aruncată în pămant, la fel,
dar în altă tonalitate... tot ca o fugă de păcate.
Contrastul negare-afirmare, aflat într-un balans,
în care "da" poate fi "nu" şi "nu" poate fi "da",
pe un neavizat îl duce la extenuare,
iar pe cercetător îl poartă în extaz,
nefiind o formă de eliminare.
Defazajul: ideatic şi păcat,
e doar o contrapunere cu marca: ...exilat.

Scadenţa

Există un moment când se culeg şi roadele. Coapte, sau nu, pot fi dulci, acre, sau amare, după cum ”le-a fost scris”. Ideea de competitivitate în artă (deşi pare puţin forţată la prima vedere) nu este chiar întâmplătoare. Noţiuni de tipul „expresie”, „mesaj”, „transparenţă”, „naturaleţe”, „stil”, „formă”, „ritmică”, etc. (sunt probabil sute sau mii), auzite la tot pasul, devin tot atâtea puncte de evaluare, dar din nefericire obiectivitatea lor deşi înmugurită din start capătă rădăcini solide abia în timp. Este clar unul din argumentele hotărâtoare ale multitudinii de abandonuri premature. Să nu uităm însă ce-am învăţat de la „băieţii mai mari” şi anume: valoarea se impune de la sine, fiind în primă fază doar o măsură a talentului. Ce bine ar fi dacă ar fi numai asta. Lucrurile par să se complice ulterior. Raportat pe „parcele”, terenul este atât de bătătorit, încât originalitatea (asimilată drept mama fertilităţii artistice) devine brusc inundaţie, iar „apa”, cât ar fi ea de „apă”, este tot o otravă în cantităţi prea mari, putând fi chiar letală. Unii încearcă să nu se ude prea tare, sărind. De unde? Din apă? Degeaba sări. Alţii încearcă să dribleze apa. Cum? Plutind (eşti deja poet). Alţii pur şi simplu fac abstracţie de ea, plantând lăstarul în ariditate: se usucă a doua zi, iar „new-age-rii” îşi dau toată silinţa să planteze acolo unde concurenţa nici nu s-a gândit: în locuri toxice. E posibil să crească niscaiva bălării, numai că pe criza asta cumpărătorii (circumspecţi) le văd tot mai rar buruieni, piaţa fiind deja saturată de otrăvuri.
Se naşte o legitimă întrebare: ce-ar fi de făcut? Primul cuvânt care le-a venit în minte multora, după ce au trecut ponderat de la stadiul de lăstar la pomişor a fost „Bonsai” (parc-aşa-i zice). Au luat frumuşel o foarfecă de tuns şi-au schingiuit şi mutilat săracul pomişor până l-a luat naiba, intoxicând piaţa de „free-pomişori”. Vorba lui Toma Caragiu (Dumnezeu să-l ierte): „îl vindeau atât ca pom de iarnă, cât şi ca gladiolă, încât nu semăna nici cu una, nici cu alta”. Şi cam scump (se pare) că s-a săturat lumea şi de asta. Banzai! După mintea mea (cam scurtă, recunosc), abia de-aici (excluzând geniile) se nasc artiştii: adică fomiştii care (răbdători) încă au mai avut puterea să reziste, fără hrană iluzorie, doar cu ţârâita aia de „apă” care le-a făcut totuşi lăstarul să devină copăcel, cu o siluetă (chiar şi cu o umbră) care să impună. Deşi de roade încă nu poate fi vorba, se pot mândri că (teoretic măcar) se pot căţăra pe ceva. Oricum, de-acolo, lumea deja se vede altfel, fiind privilegiaţi în primul rând că pot să se usuce. Trierea adevărată devine dură. Artiştii grei se gândesc deja la un nou set de sacrificii tăind copacul, pe care-l folosesc să-şi facă casă, reluând totul de la început, reinventându-se în beciul casei şi abia după câteva cicluri casa prinde contur. Unii răzbat, alţii nu, iar câţiva construiesc zgârie nori. Cei ce reuşesc se pot lăuda că au lăsat ceva în urma lor.
Restul... rămâne apă de ploaie, sau şi mai trist: o mocirlă...

O completare: Artist, doar în vis

Există vise şi vise...
Unii afirmă că omul, în somn, de fapt nici nu visează...
doar aberează,
trăiri anterioare, expansiuni inedite ale inconştientului,
sau, un fel de extincţie a unei percepţii denaturate a momentului.
În fond, ce contează? :
definiţia, prea puţin interesantă, o imposibilă corvoadă,
sau visul în sine ce camuflează
o evadare a stării de fapt,
un scenariu, intuitiv sau nu, scris într-un act,
realist, complet sau parţial deformat, ori abstract,
un contur premonetizat
al unui artist nebun, instantaneu uitat?
Câţi dintre noi nu s-au trezit
nefericiţi, când, dintr-un vis, nimic aproape nu şi-au mai amintit?

Cred, în opinia mea,
că dacă omul şi-ar putea reproduce cu fidelitate,
un vis, sau anumite vise, ar fi un artist complet, ieşit din normalitate:
un nonconformist haios, de neuitat,
total,
un expresionist ciudat,
...departe de a fi banal.

Mai mult ca perfect: simplu

Era un timp când totul părea… posibil. Chiar şi acum, după ce inocenţa se rostogolise prin labirintul vieţii, (făcând anticameră la naivitate, deziluzii, obscurantism şi decepţii mai mult sau mai puţin îndreptăţite), încă susţinea o potenţială verificare a contracandidatei la realitatea dură, forţând iluzia prin metoda reducerii la absurd să capete sens. Era ca un fel de memorie volatilă, ce refuza practic să se şteargă, convenientă de altfel: balansa negativismul acumulat. Un fel de plus optimism, impus de o structură ce nu se lăsa doborâtă de conjunctură şi tabu-ul redirecţionat al reflexiei unei oglinzi proprii ignorate cu bună ştiinţă, devenită astfel un scut destul de eficient. Nu-şi dorea decât să fie lăsat în pace. Acolo, în lumea lui, era fericit. Stavila pe care o pusese frustrărilor interferând cu dualitatea „de-afară” funcţiona cât de cât, hrănindu-se astfel cu o subiectivitate numai de el ştiută. Caruselul imaginii proprii, frumos împăturit şi aşezat cu grijă într-un colţ al obstrucţiei de acces la interior, devenise un culoar intim, bucurându-se de embargo-ul impus printr-un soi de egoism nedăunător, dată fiind autoizolarea. O condamnare din exterior, ridicol de gratuită, oricum nu l-ar fi afectat. Nesimţirea în sine, se datora în mare măsură propriilor minciuni, în care începuse să creadă, iar inadaptarea la şabloane nu-l deranja deloc. În fond, de ce s-ar fi sinchisit să-şi influenţeze opţiunea de nealiniere? Ce-ar fi avut de câştigat inoculându-şi în sistem un podium cu mai multe locuri, în care „unu” să nu-i fie rezervat? Respect? Respectul cui?... altor „cuci”? Insignifiant.
Şi totuşi?... Undeva, ceva îl nemulţumea.
Spaţiul proiectat iniţial devenise neîncăpător pentru auto-colectare. Ergonomicul avea o breşă. Se numea: nevoia de comunicare. Netransmiterea nu-l mai mulţumea.
Aşa s-a născut artistul: un fibrom extra-urmărit de nevoia de frumos, din prea mult complicatul urât.

Sau, poate: Derivate parţiale

Ecuaţii complicate
ce exprimă matematic noţiunea de integralitate:
funcţii directorii pentru spaţialitate,
suprafeţe, sau mişcare,
derivatele parţiale sunt definitorii,
apriori,
percepţiilor vizuale, prin simpla extrapolare.
În cele trei axe, dimensionare, segmentate infinit,
puterea minţii, divizionară, mergând până la absolut,
asimilează "microscopicul" conglomerându-l
cu gândul,
printr-un raţionament exact,
abstract,
traducând informaţia primită
în dimensiuni,
vizualizare,
estimare, sau mişcare imaginativă,
iar temporal, matematic, relativă.
Ce-ar fi, dacă-ntr-o zi am remarca
o inversare de fond a noţiunii de mişcare?
De exemplu:
Pe o stradă umblătoare,
trecătorii stau...
Anomalie?
Nu.
Aflat tot ansamblul într-o altfel de mişcare,
funcţie de viteza şi sensul de deplasare,
privit totul de la mare depărtare,
ochiul ar transmite o informaţie eronată,
ca o iluzie optică,
fotonică,
ce ar transforma totul într-o percepţie denaturată.
Inversare iluzorie de "jocuri de picioare",
percepţiile distorsionate, dar reale, n-au :
nici atribuiri prefabricate,
nici introspecţii asociate,
doar planuri diferite,
aferente,
congruente,
imaginative,
relative, ...de mişcare:
"Derivate Parţiale".

Să revin la motivaţie:
Trebuie să vă mărturisesc că prin natura muncii mele, din 1990, am avut şansa să lucrez "din culise" cu câţiva iluzionişti de marcă, atât români, cât şi străini. Fascinat fiind de acest domeniu, intangibil pentru un neavenit, (secretele sunt păstrate cu "sfinţenie"), lăsând prestidigitaţia la o parte, ca un exerciţiu dobândit al artistului, în subsidiarul anumitor "trucuri" nu stă numai abilitatea iluzionistului, ci temeinice cunoştinţe de matematică aplicată, chimie-fizică, fizică (optică în special), psihologie, etc.
Matematic vorbind, integralele, derivatele parţiale şi funcţiile aplicabile au rolul lor precis în crearea unei iluzii. Cred că sunteţi în asentimentul meu, că ideea de "Derivate parţiale", poate avea mai multe sensuri, depinzând de unghiul din care această asociere de cuvinte este privită, întocmai ca o iluzie: (privită din faţă este iluzie optică, privită din spate devine truc, păcăleală sau înşelătorie şi privită ca mişcare fizică (activitate), doar o acţiune (act artistic sau nu) de a distorsiona o percepţie (de cele mai multe ori vizuală) a subiectului. Traducând acest lucru, prin asociere cu alte ştiinţe, cred că nu ne-ar împuşca nimeni dacă am afirma:
1. Matematic: funcţii definitorii pentru integralitate (Ex> $$$dxdydz = volum, $$dxdy = suprafaţă s.a.m.d. ştiti voi mai bine)
2. Literar: (s-ar putea asimila) cuvinte care rezultă din alte cuvinte, de multe ori schimbându-şi chiar sensul , şi
3. Filozofic: "victime colaterale", adică percepţii distorsionate, efect al noţiunii de iluzie (deosebită de halucinaţie prin faptul că percepţia falsă are loc, în timp real, în prezenţa obiectului, inducând subiectului concluzii, evaluari sau dimensionari eronate).
Privite în acest context, derivatele parţiale, pot sta la baza oricărui fel de interpretare, exemplificarea fiind d.e.: "ecuaţii sociale", asimilându-le (în cauză: greşeli de optică in direcţiile de dezvoltare economice, iar ca efect: scăderea nivelului de trai).
Din punct de vedere optic, iluzia se bazează pe relativitatea noţiunilor legate de mişcare, devenite congruente, şi din planul sau unghiul în care ochiul este supus excitaţiei. Nu am folosit întâmplător expresia excitaţie vizuală, pentru că pe acest principiu al suprapunerii vectorilor de mişcare, se bazează iluzia secvenţială, exact ca în tehnica execuţiei filmului de desen animat. Sunt convins că ştiţi cu toţii despre ce vorbesc, iar această suprapunere de planuri, stă la baza crearii efectelor vizuale digitale în film.
Exemplificare: Mişcarea personajului este filmată în primă fază într-un fundal (de obicei albastru), apoi este filmată o altă scenă reală în care totul arde, explodează, etc, iar apoi, prin suprapunerea scenei întâi, scoţând albastrul, peste cea de-a doua scenă, se obţine efectul vizual final (croma), în care personajul apare ca fiind realmente în mijlocul evenimentelor respective. Folosită tehnica, nu numai in film, dar si ca element de manipulare, creeaza de multe ori impresia de realism, inducând subiectului evaluări eronate, fără să se apeleze la alte atribuiri.

Câte puţin, din toate

Bine-a spus, cine-a spus că suntem un aluat. Până una, alta… cică ne frământăm singuri. Deşi, personal, cred numai parţial chestia asta, o iau de-a gata, aşa…, mai mult să mă eschivez de la recunoaşterea greşelilor proprii, etalându-mi ignoranţa. Câteodată, e greu să fii prost definitiv până la capăt, pentru simplul motiv că interacţiunea cu hazardul (a treia mână invizibilă care te frământă) te poate descalifica oricând în cursa cu ipotetica destin+a-ţi(e) presupusă, de exemplu, printr-un simplu accident (de orice natură). Sună bine şi aproape exact acest „de orice natură” prin natura pleonasmului suprapus: gaura neagră pe care pui „abţibild-ul” cu gaura neagră, având pretenţia să se şi vadă! Compoziţia aluatului, categoric diferită, ne face unici (încă de la naştere). Unicitatea, încet, încet, se personalizează de la sine, amplificându-se de cele mai multe ori, prin auto-frământarea cu propriile mânuţe derivate fix dintr-un cap moştenind în subconştient nişte instrucţiuni precise, de care nici măcar n-avem habar. Cel puţin, asta e varianta pe hârtie…
Modelarea de ansamblu, suferă în mod firesc, transformări atât cantitative, cât şi calitative. Întrebarea ne-pusă ar fi: cât de mult ar putea influenţa coordonatele destinaţiei auto-modelarea? Suntem până la urmă nişte ”simple” calculatoare extrem de sofisticate în care dacă (iertaţi-mă!) rahat bagi, rahat scoţi? …sau devierea, sensibilă, este rezultatul şi efectul direct, incontestabil, pe termen lung, al majoritarei funcţii de timp în care variabila auto-modelare, privită ca investiţie, devine o asigurare IQ?
Paradoxal, părerile sunt împărţite: unii susţinând IQ-ul ca fiind o rezultantă directă a compoziției de bază, neinfluențabilă semnificativ de alți factori externi în afara celor ereditari, iar ceilalți (nonconformiștii), susțin că orice transformare este posibilă atâta timp cât ”coca” nu se răcește și implică dospitul. Mă ofer voluntar pentru cei din urmă. Motivația am găsit-o în serverul cu refuzuri de a mă considera idiot. (Asta nu înseamnă că nu sunt) Totuşi, ferindu-mă să dau definiții, cred eu, un om… ”normal”, are în compoziție câte puţin din toate. Combinate şi legate macromolecular după același principiu (după cum a vrut bunul Dumnezeu, sau mama natură – cum vreți dvs.), doar procentele calitative şi cantitative diferă în toată această matrice, certificatele de proveniență şi conformitate fiind aceleași indiferent de producători, atâta timp cât se pot numi oameni. Majoritatea componentelor, deși purtătoare de informație, sunt calitativ ”mutanți absoluți” către rețelele evolutive ulterioare. Sâmburii sunt doar niște structuri din care se dezvoltă macrostructuri, iar acestea, odată dezvoltate, au rolul bine definit în balansul existențial. Comparația micro/macro n-are nici un haz, fiind depășită din start de destinație chiar ca atribut. Macro poate avea infinit mai multe destinații, deci evoluția (ca fenomen) devine decisivă, mai ales dacă i se aplică corecțiile modelatoare și auto-modelatoare, capabile să contra-balanseze deficiențele inițiale, sau chiar să le elimine în unele cazuri.
Studii genetice recente aduc la suprafață remodelări ale unor limitări care până nu demult păreau de nedepășit în hăul micro. Ignoranța sperie prin debitări de tip: ”clonări”, ”uniformizări”, etc. Nimic mai neadevărat! De la corecții, la evoluția macro e distanță mare, iar în opinia cercetătorilor, aceasta nu poate fi controlată, decât cel mult în absența inteligenței naturale.
Altfel spus, o idioțenie, poate fi un lucru extrem de folositor:
…recitind-o, tocmai am râs (amar, cu cei 10%, dar nu din dotare, ci de care știu).

Dezvoltând, Jucării în do bemol

Cred că dicteul nostru, privit dintr-o oglindă mai puţin mincinoasă, e şablonat temperamental funcţie de muzicalitatea fiecăruia. Băgătorii de impresii îi spun 'destin', fugind astfel de orice responsabilitate (neasumarea) şi lăsând în urmă o uriaşă confuzie de care n-am scăpat nicio, niciun: unde începe, şi unde se termină? Chiar trebuie să eliminăm orice urmă de personalitate la nivel fredonat, sau free-donator decizional asupra acţiunilor proprii?
Uite, de exemplu când stai prea mult 'pe-afară', muzicalitatea, deşi nativă, ţi se schimbă: factori sunt destui, începând cu limba şi terminând cu aferentul conjunctural prezentat mai degrabă ca un şir de necunoscute determinante şi determinate cel mai des de mentalitate. Libertatea şi naivitatea copilăriei ne permitea când ne supăram: 'nu mă mai joc…', acum mă tem că e cam greu, odată luate jucăriile în mâini, să folosim aceeaşi tehnică novice. O anumită încărcare, hai să-i spunem emoţională, devine un inhibitor serios pentru abandon în mâna sorţii şi puzzel-ul cu care te trezeşti în faţă te obligă să-l priveşti ca pe un labirint descifrabil numai prin eradicarea propriei laşităţi, chiar dacă de multe ori eşti subiectul unor eşecuri lamentabile şi chiar dacă nici măcar nu întrevezi iniţial lumina de la capătul tunelului. Nu te obligă nimeni, nici s-o faci, nici să-ţi pierzi pe drum speranţa, credinţa că poate nu eşti chiar atât de idiot să te rătăceşti definitiv. Şi-atunci?
Nu eşti în tot ceea ce întreprinzi: personificat, implicat direct? Un paralel, atât de 'internaţional' că nu mai ştie nici ce rădăcini are, s-ar spăla pe mâini imediat: 'do=fă', 'bemol=pas înapoi' şi 'ce-o fi, o fi', 'mai vedem noi'… E o tehnică şi-asta…
Un înţelept de ocazie, şahist bătrân evident, ar spune: 'răbdarea e primul pas spre victorie…' Victorie… la ce?: la anii pierduţi, care nu se mai întorc niciodată?… aşteptarea unui 'ceva' care să ne remodeleze spaţiul, să ne rezolve problemele în spatele unui telefon închis, cu pretenţii de 'pititea'?… păi, ne pitim chiar de noi înşine, de ce-am fi putut să fim dac-am fi luat decizia corectă pe care nici n-am încercat-o. Patetic, nu credeţi? Să mai spun că 'marea evadare' afectează tot în jurul nostru? Şi-atunci, nu e normal, ca în urma decupajului, ce-a mai rămas din 'firesc&nefiresc' să-şi facă de cap?… iar dau bâţâitorii cu pumnul în masă şi spun: destinul!!…
O fi, frate!… da’ nu-i al tău, că tu nu te-ai implicat.

Speculaţia unui sequencer

Există o grămadă de variabile aleatorii în viaţa omului. Deşi sunt unii care susţin că nimic nu este întâmplător, eliminânând, sau reducând la maxim ideea de hazard, punând astfel majoritar o anumită derulare secvenţială pe seama destinului sau divinităţii, ca pondere, statistic, sau cum doriţi dumneavoastră, se pare totuşi că relativitatea acestor, să le zicem "parametri secvenţiali", este suficient de "vizibilă", ca atribut, în spaţialitatea congruentă fiecăruia. Fiind vorba de o succesiune de evenimente, acestea se desfăşoară categoric în timp, deci, am putea asimila "motorul" acestui generator de întâmplări, cu efectele aferente, unui sequencer. Dintre toţi factorii de influenţă, determinanţi, variabila "timp" devine, în opinia mea, decisivă, astfel reapărând în "decor" noţiunea de relativitate, privită ca efect, mai ales dacă introducem în datele problemei ipotetice o altă variabilă, de data asta nealeatorie, dar diferită de la individ la individ: percepţia.
Obţinem astfel o "funcţie" destul de fragilă la prima vedere, un fel de: f(t)=t + delta t, în care t, evident nu poate avea şi valori negative, însă delta t, da. Voi argumenta speculativ:
Vom pleca de la banala v = S/t, în care v = viteza, S = spaţiul (considerat liniar), iar t = timpul. Cred că sunteţi în asentimentul meu că viteza, conform definiţiei, este o consecinţă directă a factorului timp, presupunând spaţiul acelaşi. Privind prin prisma percepţiei, ca variabilă independentă de la om la om, vom constata cu stupoare că timpul pe alocuri se dilată, sau se comprimă (caz concret – fizic - în zilele noastre) sau funcţie de natura evenimentelor din viaţa fiecăruia.
Un exemplu simplu: percepţia durerii este mult dilatată, acel "nu se mai termină", comparativ cu comprimarea celor "câteva clipe" de fericire, care au trecut "inuman" de repede, sau orice alt exemplu generator de iluzoriu, pentru că în realitate secunda este aceeaşi.
Aparent: deoarece noi trăim după percepţii, ori în acest context, DELTA t devine cât se poate de motivat în ecuaţie, în ambele sensuri: şi pozitiv (dilatare), şi negativ (comprimare), fiind la rândul lui o funcţie dependentă de percepţie. Făcând substituţiile necesare, fără să vrem, apare în speculaţie o consecinţă: viaţa trece pe nebăgate de seamă pentru cei lipsiţi de griji şi responsabilităţi, în contrast cu cei truditori, necăjiţi, sau poate bolnavi, pentru care fiecare clipă are o altă semnificaţie, iar semnele şi umilinţa adânc săpate în sufletele lor fac dovada vie că această relativitate există. Relativitatea că într-un alt spaţiu, funcţie şi de conjunctură, acelaşi suflet poate avea un cu totul alt cumul de percepţii, în acelaşi interval, sau intervale paralele de timp, fac de asemenea obiectul altor speculaţii, iar literatura SF abundă de scenarii care mai de care mai inventive şi potenţial posibile din punct de vedere logic-secvenţial.
Ca o remarcă suplimentară, balanţa a înclinat permanent către marea familie a "dilataţilor", ceea ce conferă, paradoxal, superioritate binelui şi divinităţii, privită ca un compensatoriu de echilibru natural în alt plan, după tradiţie numit: spiritual, un "Sfântul Duh" neconvenţional, încă controversat, dar în cele din urmă la fel de autentic precum şi, surprinzător, relativitatea. În fine, să nu-i uităm pe cei veşnic fericiţi: la ei ecuaţia se schimbă:
lim(Duh) -> 0.
Frustrări de drept comun

Stăteam azi ca boul în maşină. Nu făceam nimic... mă luase-aşa un fel de ameţeală, probabil de la nesomnul acumulat, şi mă uitam handicapat, că eram chiar în centrul Ploieştiului ăsta îmbâcsit, la lumea de pe stradă. Feţe triste, oameni agitându-se înneguraţi în anonimatul zilei şi-a grijilor cotidiene, o furnicăreală cu, sau fără rost... cine ştie?...
Priveliştea contrasta teribil cu un afiş enorm plasat de o mână grijulie chiar lângă "Domo", ăia de-ţi iau banii cu buletinul şi ţâţa de-ai supt-o de la măta dacă nu eşti pensionar veritabil, agarici la stat, sau la vreun hoţ la fel de mare. Pe afiş, o familie fericită, zâmbea aproape provocator, arătând lumii întregi viaţa lor fără de griji, împlinită, (probabil nu aveau vestitele rate la bănci, ori aveau o insulă numai a lor), sau agenţia care-i pozase îi surprinsese cu un supliment de viteză suficient de consistent, pentru că bucuria lor părea destul de naturală. Neee... m-am prins: n-au feţe de români şi nici manelişti nu păreau să fie, iar ăia mici nu cred că ştiau fotbal. Chiar mă întrebam: -oare cum o fi?- să laşi aşa deoparte, fie şi numai pentru câteva minute toate presiunile, toate dead-end-urile, toate înţepăturile durerii (taxa pe viaţă)... toată frustrarea şi responsabilitatea asumată, consumată de griji, promisă ca un mariaj "dezinteresat" veritabil propriei conştiinţe, într-o lume în care deja, nimeni nu mai dă doi bani pe-aşa ceva. Nici vorbă să mă destind, ba chiar simţeam că-mi creşte tensiunea: tocmai îmi venise în minte un cuvânt tare urât: STAT. Probabil, provine de la asimilarea acţiunii: participiu trecut, prezent şi viitor, "substantivată" în ceva de sine stătător, atât de specifică societăţii româneşti la nivelul guvernării "după ureche", de fapt, mai mult în folosul societăţii stratificat-private, iar gloata: ducă-se... cui să-i mai pese şi de fraieri. Ştii ceva Statule?: ...mai du-te-n p_z_a măti! (spânzurătoarea cu cordon ombilical)... aşa, de poftă!... în felul ăsta poate te saturi şi tu de furat, bulimie canceroasă ce eşti, iar noi o să fim îndreptăţiţi să spunem: "nici nu te-ai născut".
Lasă, nu fi supărat: mai bine decât avorton. Deocamdată, cu cerutul STAI bine, cu datul STAI mai prost, iar cu suptul de la boi, vezi c-o să-ţi iasă vorbe: "bi-vol(i)o-sexual"... da' mai mult oral. Partea proastă e că vrem să mai trăim şi noi. Deranjăm cumva că nu împărtăşim aceleaşi convingeri "sex-tante"? Ia măsuri: lasă linioară te, sau ne.
O ştii p-aia cu "cinseaseamănăseadună"? De-aia pleacă toţi: s-au săturat de STAT în ţara asta... Eu mai rămân puţin: deseară dau ăştia pe AXN "Patriotul". Ce-o fi aia? STAT nu e sigur!, nici că STAŢI nu mai e chiar aşa de sigur...

Rec

Înregistrăm totul. Am vrea uneori să fim mai restrictivi, dar… n-avem ce face: e în natura noastră să fim lacomi, avizi de informaţie. Se spune că foamea ţipă şi clar: ne-am născut fomişti. „Muieţi îs posmegii(?)” se aplică fără vârstă doar celor „auto-acţibildizaţi” cu propria ignoranţă. N-o să-i convingă nimeni niciodată de limitările impuse de comoditatea prostiei ridicată la rang de „free of …”, adică un „lasă că ştiu eu mai bine”: orgoliu la fel de gratuit ca şi restul. Nu ştiu cum naiba se face, că exact genul acesta de scursuri slobozite din neantul nimicniciei ajung exact acolo unde n-ar avea ce să caute neam, adică să coopereze, dacă nu chiar să lase impresia că influenţează macro-imbecilitatea în nume colectiv. E ca un fel de S.A. al cancerului bunului-simţ şi avem, din nefericire, prea puţini chirurgi capabili să extirpe genul ăsta de malignitate. Stau la înaintare, nominalizaţi cred după gradul de înglodare în balastul non-valorii cu inconştienţa aferentă căzăturilor de orchestratorii anti-entehelici, vizând probabil scutul viu pe post de DOMINO cu piesa lipsă. Suntem campionii orbecăitului şi nişte masochişti ai non-credinţei. Şi lor le e foame, dar e alt gen de foame. Hoţia, minciuna, parşivenia, sunt doar câteva din „alimentele” preferate. Desertul, puturos, este categoric parvenirea. „Pe blat” este lozinca pe ordinea-de-zi.
Pun botul fraierii la toate firimiturile, pe principiul: „mic-mare, copiii mănâncă”, că nu se ştie cât o să mai ţină, şi dacă e loc… în fond, de ce nu? Mi-am pus întrebarea: „Hai bă, fi sincer: tu dac-ai fi acolo, ce mielu' meu ai face?” Sincer?… greu de răspuns, şi nu neapărat din cauza tentaţiilor, cât din certitudinea că de unul singur, cu ventilatoarele în faţă te pişi doar o dată contra vântului, pe urmă eşti marcat. E şi-ăsta un gen de laşitate, iar dialogul cu laşitatea ar putea continua şi-n alte planuri… cel puţin în cazul meu, aşa că nu e cazul. Aş fi vrut eu să fac o afirmaţie pompoasă, gen „frica de Dumnezeu”, dar încerc să fiu cât mai puţin ipocrit: jocul puterii, dacă poate încă nu e, va deveni cât de curând un joc periculos, mai ales la noi.
Principialitatea, ca şi inexistentă în marea majoritate a cazurilor, a suferit mutaţii grave chiar în rândul orchestratorilor, deveniţi mai degrabă „aranjori second-hand”, pentru că, după umila mea impresie, cheia, gama şi tempoul piesei în care actorii sunt obligaţi să cânte sunt obiectul disonanţei extraconjugale cu figurinele de ceară, care nici măcar nu simt balansul impus. E trist, tocmai pentru că nici hora n-o mai ştiu ai noştri dansa cum trebuie. De!… s-au emancipat: la modă e orbu-găinilor. „Dezbină şi conduce” nu e doar un motto oarecare, ci poate cea mai eficientă pârghie de-a slăbi orice împotrivire… la o adică, bineînţeles. Nu sunt aşa sigur că s-ar dori, chiar ipotetic, o astfel de alternativă, cred tot de frică: miza e cam mare şi terenul alunecos, iar ciolanul încă e gustos. Bieţii oameni sunt mai debusolaţi şi mai dezinformaţi ca niciodată. Nici măcar nu înţeleg de ce se-alege praful pe zi ce trece de leul nostru amărât. Tot felul de vrăjeli ne sunt servite prin toate căile posibile, iar fondurile de dezvoltare ajung oriunde, numai la întreprinzători nu. Cum Doamne Iartă-mă să mai crească vreodată nivelul de trai în ţărişoara asta? În curănd nu se va mai putea face faţă concurenţei din afară sub nicio formă. Cu mici excepţii, vom ajunge toţi să culegem căpşuni chiar aici, atâta doar că vom fi zece culegători pe o căpşună… şi-aia mucegăită dacă e Made in Romania.

Şi-uite-aşa, din oala farafastâcului ne intoxicam cu o imagine

Pentru început, luăm un slogan. De exemplu: „aparenţele, înşeală”. La rang de cinste. Ameliorăm infidelitatea cu realitatea dizolvată în minciună până la părţi-pe-milion, introducând în ecuaţie un unu/. Unu, trebuie să fie neapărat „fake”. Fake-ul dospeşte de la sine, umflându-se atât prin raportul falsitate/original-infim, cât şi prin infirmitatea macro-imbecilităţii-audit. Dacă culoarea nu ne place, o schimbăm prin inserţie de „t” în aparenţe exact la mijloc, substituind mulţimea dezinteresată vidă cu lim(principialitate®)->0. Se obţine un precipitat omogen, aflat în suspensie.
Decantarea impurităţilor (…) se face, de la sine-înţeles, păstrând gunoaiele şi aruncând transparenţa. Într-un borcan de murături separat, se pregăteşte în paralel o soluţie igienică de populism şi praf decorativ în ochi. Retina şi rutina anonimă se aruncă, înainte, sau după ce se face media. Adăugăm filtratul, după dentist, fardat şi uscat în prealabil cu pheon-ul. Se agită bine, desenând prin aer, aproape de febra musculară la corzi, sau coarde. Solfegiul numai după dicteu, afectat. Prin electroliza soluţiei de farafastâc, cu ajutorul unui nas de lemn, identificăm pe anod toate depunerile sub formă de sedimente. Catodul se piteşte într-un sertar, dar nu se aruncă, ca o alternativă în caz că… Cu o trusă umilă de pile de mărime medie, spargem puşculiţa mare şi la umbra anodului încă în priza cu curent alternativ, spatulăm smântânica în câteva creuzete mai mici, vectoriale, având grijă să păstrăm un ph neutru. Se acoperă bine, să nu răsufle. Dacă totuşi se prinde vreun prost, îl servim rece.

Absolut Platonic: Lanţul slăbiciunilor

Se făcea că trăiam într-o peşteră, în care, printr-o surprinzătoare reflexie a luminii, intrată nu se ştie pe unde, era soare mereu. Uitasem toţi să dormim din cauza asta şi, visând cu ochii deschişi, deseori nu mai făceam distincţie clară între realitate şi ceea ce obişnuiam deja să numim „dimensiunea extravagantă”. Erau aproape două lumi. Tranziţiile între cele două stări erau atât de discrete, încât plăcerea primilor paşi în ambele dimensiuni compensau din plin teama de-a ne rătăci în extra-vacantă, pentru că trebuie să vă marturisesc, dacă acasă era „acasă” şi ne simţeam bine, confortabil şi în siguranţă orice-am fi făcut la adăpostul legilor, în extra-vacantă nu exista decât o singură lege: imaginaţia. Puteai fi orice, iar spaţialitatea în sine era exact aia pe care ţi-o doreai să fie, atâta doar că erai singur, şansele ca altcineva să-şi imagineze exact acelaşi lucru fiind practic inexistente.
O singură dată am avut o experienţă nefericită: de plictiseală mă divizasem în două, cu scopul să iubesc şi eu ceva nou. M-am întors aproape vomitând, constatând că mă iubisem doar pe mine. Alţii, de disperare, au încercat contrabanda cu dragostea. S-au lăsat… aceeaşi obsedantă lipsă de cumpărători.

Modul "modul"

Motto: "Totul sau nimic".

Te duce cu gândul la un risc asumat. Dac-ar fi să gândim logic, la o astfel de miză, categoric şansele, deşi par egale, sunt preponderent defavorabile. Ştiţi doar: când ai mai mare nevoie, atunci pierzi. Motivul, cel mai adesea îl găsim în viaţa de zi cu zi, (ca virgulă cauzalitate - şi nu trebuie să căutăm prea departe), în aberantele nemulţumiri sentimentale, derivate nu neapărat din nevoi, cât, aş îndrăzni să afirm: din lăcomie. Deşi, statistic demonstrat, efectul respectă regula defavorizantă, cel mai probabil e că subiectul conştientizează acest, hai să-i spunem: "joc independent de voinţa proprie", în care se implică prin auto-expunere, substituind raţiunii generatoare de echilibru, o inconştienţă rezumată în final de cele mai multe ori aşa: "dracu m-a pus...".
Cu riscul de a fi suspectat de tupeu, pentru că nu sunt un "jucător", mai ales la miza asta, am încercat adesea să-mi explic fenomenul, mai exact "mecanismul" unei astfel de decizii. Am dat la început peste nişte chestii standard, din care aş exemplifica poate doar două, mai reprezentative:
|Disperare| = Ghinion, sau |Optimism| = prostie *(ăsta poate fi şi invers).
Evident, n-am ajuns la nici un rezultat. Zic: "hai să sap mai adânc... poate... poate". Am început să dau de ciudăţenii:
|Fericire| = Iluzie, sau |Dragoste| = Sex, (ăsta chiar sună prost, un fel de modul de 69 perpendicular!).
Şi totuşi "mirul", un fel de |NOROC| există, îmi spuneam: "uite la ăla... uite la aia... "Şi-atunci am decretat, de unul singur, aşa ca boul, că numai eu cred idioţenia asta:
|Mâine| = nu cred că poate fi mai rău de-atât. Mai mult ca sigur se va dovedi că m-a(m) înşelat... şi de data asta.

În consecinţă: autorost

Nu ştiu de a mai spus-o vreodată cineva,
dar eu,
în nemărginitul meu tupeu,
o s-o reamintesc ca pe ceva ce simt aievea,
şi vă implor să nu mă luaţi la rost:
"În fapt,
de sine dislocat,
cred, cel mai greu pentru un om,
este
banal,
dar natural,
să-şi dea seama cât e de fapt
...de prost."

ocazie cu care nu pot sa nu amintesc si de orgoliu, alias zeoliţi

M-am întrebat adesea: "Cât de sus poate urca în ierarhia priorităţilor orgoliul unui om?"
Cred că terenul este cu atât mai fertil, cu cât subiectul este mai ignorant şi mai lipsit de responsabilităţi. Categoric, priorităţile se schimbă în momentul în care apare în decor, dragostea.
O remarcă personală: starea materială nu este un criteriu pentru stabilirea coeficientului otrăvirii, poate doar catalizator în ambele sensuri. Nu acelaşi lucru l-aş putea afirma şi despre caracter, în opinia mea, relevant pentru un zeolit. Existenţa unui material atât de dens, încât să nu aibă porozităţi, este doar o iluzie macroscopică, iar un material, cu cât e mai poros, cu atât e mai casant.
Interesant e că un lemn, de exemplu, cel mai greu se taie peste aceşti noduli, demult întăriţi. Preferabil ar fi înainte de tăiere să-i scoatem, dar atunci rămâne... găunos.

Distorsiune în câmp deschis

Fără doar şi poate, lăcomia a devenit o distorsiune în câmp deschis, un fel de gaură neagră, în care până şi spiritele aflate într-o relativă stare de echilibru, chiar polarizate spre lumină, au vectori filozităţi cu afinitate spre incluzionista supradensitate a "enclavei" nimicului. Oferită ca substituent amorf de legitimă-apărare, într-o luptă inegală cu nesiguranţa zilei de mâine, prezentată ca un "no man's land" în bătălia spirituală a binelui cu răul, spaţialitatea lăcomiei devine o capcană : prin prisma motivării ei ca alternativă de autoconservare şi protecţionism avansat pentru cei dragi. Unghiul de vizualizare, endemic, al părţii negative, ce maschează păcatul, prin această deformare plastifiată de conjunctură, (mizeria umană şi socială), este doar un atribut prefabricat cu un atent spirit de observaţie şi cunoaştere a potenţialului negativist existent în complexul trăsăturilor fiecărui individ încolţit de aparenţe.
Mult mai tristă este însă situaţia în care, dincolo de prerogativele asumate de "supravieţuitor", ca motivaţie, lacomul, îmbătat de egoism şi trufie, devine sclav al acestui păcat fără limite, fără credinţă, un "gladiator" al noroaielor întunericului, anti-entehelic, în care va pleca luând cu el tot ce-a avut mai de preţ în viaţă : nimic.

Cu dedicaţie: hoţi

Mi-am pus mereu o întrebare:
Există cu adevărat vreo motivaţie pentru un furt?
Oare,
cât de disperat ar trebui să fii
să te pretezi la o astfel de dezumanizare?
hoţule...!
Eşti un nimic :
un gândac reîncarnat pe post de fără-rost,
imbecil anagramat al stupidului păcat.
Prost,
deşi te crezi deştept şi curajos,
eşti de fapt frustrat, urât, fricos,
infect,
ca o zi de post în slava iadului,
duce-te-ai dracului,
şi nici în puşcărie
nu te-aş primi mă bălărie.
Rebutule!
Vierme!
Sărăcie!
Măta când te-a născut era bolnavă de schizofrenie,
iar tu,
avorton prin deposedare ereditară de creier sănătos,
cleptoman,
grandoman,
eşti o aberaţie a naturii:
unica ta motivaţie de om denaturat,
handicapat,
parazit reîncarnat.
Lichea !
Du-te la muncă,
de nu,
aruncă-te de pe vreun bloc,
poate-n reciclarea ta de gunoi avortat de mahala vei avea mai mult noroc,
iar vieţii tale îi vei da-n final un scop:
îngrăşământ pentru pământ,
substituent pentru materii fecale,
similare,
din haznale.
Scârbă!
Secătură!
Lepădătură!
hoţule! ,...anomalie de prisos:
Oricât ai fura, o să mori tot sărac mă boule!
...şi ţi-am vorbit frumos...

Sistem

Împuţită treabă. Ne-am chinuit ani de zile prin şcoli şi facultăţi, tocindu-ne coatele şi creierii. De ce!? Nimeni nu mai are nevoie de noi, au nevoie de agenţi de vânzări, de vânzători, vânzolitori şi vânduţi. Să-i luăm pe rând: Trebuie să recunosc, să ştii şi să poţi vinde ceva, când nimeni nu mai are bani, e categoric o artă, aş numi-o: supremaţia îmbârligătoriei în faţa prostelii de drept comun. Ministerul Învaţământului ar trebui să ia serios în considerare înfiinţarea Facultaţii de Îmbârligătorie, privată bineînţeles, să mai ciupească şmecherii şi de-aici nişte coconei, nu de alta, da' odată cu primirea în UE, s-ar putea să rămână singura facultate recunoscută.
Examenul de admitere ar trebui să fie ceva de tipul: " Nu-i aşa că nu vrei să mori de foame? "Răspunsuri: A. Da . Admis B. Nu ştiu. Admis C. Nu. Mai ai dreptul la două încercări. Odată examenul luat, cu diplomă cu tot: "agent de vânzări", ţi se dă o pereche de bocanci rezistenţi, eventual o bască, sau pentru şefii de promoţie o tricicletă cu un coş şi, fuguţa pe teren, nu cumva să rămâi în urmă, că dai restanţa la butoiul din faţa blocului.
Vânzătorii. E... aici e cu totul altă chestie. Vânzătorul este un absolvit de orice vină. Handicapul de a nu vinde nimic, compensatoriu pentru sistemul bancar românesc, complexat în faţa monumentelor acumulate de prostie, dar nu în bănci, ci în legislativ, face notă concordantă cu mormanele stupide de bani inutili din BNR, protejând astfel şleahta hoţilor dintâi, în faţa micilor întreprinzători, ca o potenţială concurenţă ce nu-şi are rostul: păi, cine e tâmpit să-şi dea la gioale singur? În plus, s-ar subţia teribil numărul viitorilor sclavi, iar Spartacus n-a fost român niciodată.
Vânduţii, (cei care acceptă orice fel de compromis pentru a căpăta avantaj), într-un fel, sunt un gard de protecţie al parveniţilor, privilegiaţi bineînţeles. Munca lor, deloc uşoară, e să-i pupe-n cur toată ziua pe boşi, căpătând astfel primele resturi de la ospăţ, hrănind astfel cordonul ombilical şi subombilical al orgoliului la nivel înalt, fără de care, tot la nivelul ăla, n-ar mai rămâne nimic. Sunt absolut necesari: un fel de condiţie necesară şi suficientă ca totul să meargă şontorog, iar sistemul, evolutiv de altfel către sinistru, să fie funcţional.
Vânzolitorii sunt ăia care nu fac nimic... că nu le place, dar, paradoxal, sunt la fel de necesari: un fel de viitor. Sigur o să se-ntrebe cineva: "ce-are mă ăsta? e tâmpit?" Răspuns: "DA"... am luat examenul la facultate: sunt un nou agent de vânzări:
vând tâmpenie.

Banalul de consum

Trecem printr-o pasă proastă… asta e clar. Unde te uiţi, vezi numai stereotipuri fumate, sau tot felul de fake-uri, care mai de care ambalate mai strident, frizând aproape ridicolul prin calitatea îndoielnică la concurenţă cu pretenţiile ponderate (dar chiar şi aşa nejustificate) pentru ca totuşi vânzarea să existe. Este o alternativă oferită sărăciei.
Credeţi cumva în gratuităţi? Neee… n-ai să vezi aşa ceva! Banalul de consum, sub orice formă ar fi el, poartă un nume la modă: discount. Târguiala, în caz că n-a fost eliminată de siktir, e doar o metodă de autosugestie de-a accepta prostia oferită prin ingurgitare la limita vomitivului. Poetic. Mai trist e că metodologia de livrare funcţionează şi are tendinţe de generalizare până şi acolo unde subconşientul încă mai funcţionează, alertând potenţialul consumator de o achiziţie proastă. Scuza inerentă pe care ne-o oferim după, e deja şablon: „n-am avut de-ales!” De inspiraţie nu poate fi vorba: piaţa, cu mici excepţii, e cam aceeaşi. Găunosul este altul-tot-ăla prezentat diferit, sanchi-sortiment, să nu zici că n-ai avut de unde-alege. Penibil. Trebuie să recunosc, producătorii de subcalitate se străduiesc să imprime o conştiinţă a prestaţiei (muncă n-aş numi-o), pentru simplul fapt că premeditarea banalităţii este oarecum impusă de sărăcie şi motivată de subzistenţă atât pentru prestator, cât şi pentru beneficiar. Larg consumul, media şi ce mai doriţi dvs., sunt doar victime nu chiar colaterale, având în vedere nivelul de obscurizare la care s-a ajuns. Vestul e deja panicat, iar soluţii imediate se pare că nu există, pentru simplul fapt că lumea începe să uite, încet dar sigur (după un program bine gândit de pseudo-sociologi, în lipsa alternativei) de existenţa adevăratei calităţi.
Valorile, cu auspicii de rarităţi, dacă au tupeul să se arate oricât de timid, sunt marginalizate imediat, iar praful de pe ele nu se-nghesuie să-l şteargă nimeni. Chiar dacă un „nebun” ar cumpăra aşa ceva, profitul e nesemnificativ comparativ cu cel generat de abundenţa de farafastâc obţinut cu minimum de efort şi „pe bandă”. Sunt tot mai puţini cei ce-şi bat capul cu valoarea intrinsecă, rezumându-se la estimări valorice comercial, vizând doar profitul imediat. Nici nu mai contează ce se vinde, atâta timp cât se vinde, şi cu cât volumul este mai mare, cu atât intoxicarea va creşte şi mulţumirea nimicniciei riscă să devină dependenţă într-un mediu tot mai propice substituirii calităţii prin orice mijloace ce traduc produsul rezultat într-un singur cuvînt: ieftin.
S-ar mai adăuga o traducere: „bun de prost”, a nu se confunda cu „dacă eşti bun, eşti prost”… că şi-asta riscă să-şi piardă conotaţiile iniţiale…

E un labirint al buruienilor

Zilele astea s-au purtat oracole...
Am întrebat şi eu oracolul:
- De ce ne-ascundem în spatele prezentului,
ca nişte furnici care fug de trecut?
Oracolul nu mi-a răspuns nimic, în schimb,
a chemat furnica arhitect şi i-a zis:
- Te rog să construieşti un pod prin labirintul bălăriilor.
- Păi... de unde materiale?
Pentru că sunt totuşi inginer, m-am băgat în vorbă:
- Pilonii îi ai: foloseşte buruienile care au rădăcini solide,
ia pânzele de păianjen pentru suspendare,
pe care vor cădea în curând frunzele moarte din copacii tomnateci,
iar firele de iarba le vom folosi ca schele.
- Şi copacii?... cum îi ocolim?
Oracolul a zâmbit:
- Copacii sunt punctele de destinaţie...

Cea mai adevărată minciună

… ar putea fi când eşti convins că ţi-ai servit-o inconştient.
Nu ai nicio responsabilitate pentru efectele ei, pentru că, deşi nu pare la prima vedere, gratuitatea gestului în sine ar putea fi purtător de cauzalitate, ori, în acest context, datele problemei se schimbă radical. Păi, stai să ne-nţelegem: subconştientul are discernământ? O analiză sumară, de n-am altceva mai bun de făcut în noaptea asta, păstrează o tentă de condiţional optativ, pentru că vremea definiţiilor a trecut demult, când încă nuanţele pastelate erau la putere, iar strănutul conimetral de la praf putea fi pus inofensiv pe seama stărilor alergice (o altă minciună „absolut nevinovată”), deci, să lăsăm deocamdată întrebarea fără răspuns. Un exerciţiu simplu de memorie din viaţa oricui, ne-ar arăta fără tăgadă că, deşi poate ne străduim, plasa minciunii, cu sau fără discernământ (hai să-i spunem: reflex, sau mai bine instnctiv-reflex) în faţa oricăror ameninţări oricât de timide, are ochiurile destul de largi, având tendinţe de auto-apărare în general, pentru că orice altă nuanţă: interes, scop în sine, sau ce mai doriţi dvs, ar exclude categoric lipsa premeditării şi chiar spontaneitatea ei n-ar justifica eliminarea conştientizării din datele problemei.
Apare inevitabil întrebarea: se poate minţi inconştient?
Pentru a putea răspunde, hai să ne imaginăm un proces. Procurorul ar spune şi ar susţine categoric un NU hotărât, iar aici nu o să insistăm pentru că argumentele sunt zdrobitoare şi le ştim cu toţii: de altfel, pe baza asta se bazează cam întreaga logică: „true-false”. Să fie oare absolutizabilă?... chiar să nu existe nicio breşă în sistem? Cine ar îndrăzni vreodată să răstoarne de la guvernare, chiar şi ipotetic, metoda reducerii la absurd?… şi-aici intervine un avocat al apărării disperat:
„Să presupunem pentru un moment că un oarecare este un „true-beliver” al unei minciuni care i-a fost servită obligatoriu (aşa cum susţine acuzarea) cu discernământ. Devine astfel involuntar purtător de minciună în cea mai nudă ipostază, o extincţie de fals. Problema este însă că el nu o conştientizează, fiind convins de fapt exact de contrariul şi anume de asumarea unui adevăr. Subconştientul, de obicei, acţionează ca o imprimerie nepersonalizată (avem dreptul să-i oferim obiectivitatea şi prezumţia de nevinovăţie) şi deci înmagazinează o informaţie exact aşa cum i-a fost oferită, fără niciun atribut logic, fără interpretări sau distorsionări şi, atâta timp cât este „nevirusat”- ştiţi la ce mă refer: sănătos, nu face nimic altceva decât stochează, fiind un „hard auxiliar”. Acesta, (şi-aici trebuie să admitem funcţia lui de bază: declanşarea condiţionată, dar involuntară), acţionează dintr-un impuls ne-aleatoriu cu pretenţii iresponsabile de emitere al unor pseudo-comenzi protecţioniste către conştientul-raţional (ce-şi asumă responsabilitatea) în virtutea bazei de date pe care o posedă, permiţând, dacă doriţi, accesul la această memorie deloc inutilă, pe care însă de cele mai multe ori memoria de „zi-cu-zi” tinde să o neglijeze, fiind un automatism foarte econom cu spaţiile de stocare şi dând prioritate, ca orice raţional care se respectă, informaţiilor importante. În astfel de condiţii, un amănunt, cât de mic, poate deveni o informaţie majoră vis-a-vis de efectul decizional spontan de cele mai multe ori.
Fac o paranteză: în anumite ţări arabe, de exemplu, o acţiune cu efecte catastrofale, chiar stârnită, să spunem, din gelozie motivată, poate fi absolvită de vină dacă se face demonstraţia că a fost rodul unui impuls instinctiv şi nepremeditat (deci iresponsabilă). Deşi abuzivă, pentru că nu susţin nici conformitatea, nici justeţea ei, o amintesc pentru simplul fapt că există şi e încă acceptată pe ici, pe colo. Nu e cel mai potrivit exemplu, dar e primul care mi-a venit în minte… şi l-am scris sub impulsul de moment”.
- Mă iubeşte… nu mă iubeşte… Mă iubeşte… nu mă iubeşte… Na!… că iar mi s-au terminat petalele la cu soţ! O să mă apuc să culeg trifoi: acolo (ne)şansele sunt mai mici…

Pe parcelă, am dat de Buţulică

Buţulică era un om trist, atât de trist că devenise scârbit de propria lui tristeţe. Prietenii îl porecliseră aşa, deşi motivele clare, nu se cunosc. Într-un fel, era ca o umbră, discretă şi palidă, tocmai din cauză că nu-şi găsise niciodată un contur precis. Obişnuia chiar el să afirme: „mai am un pic şi dau colţul, iar singura mea realizare efectivă, cu care să tropăi în pas de defilare, după, e doar un şir de complicaţii inutile, şi-alea neterminate, cu un ecou destul de surd”. Conştientiza un eşec lamentabil, sau, mai degrabă, o nemulţumire generală faţă de propria lui prestaţie căreia, oricât s-ar fi străduit, nu-i găsea nici un rost. Era curios să ştie, ce-ar mai fi putut face să-şi dea corijenţa, măcar aşa, de ochii lumii, la un „re” multiplicat stupid, căruia oricum nu-i mai găsea o motivare precisă. N-ar fi putut să afirme că nu s-a străduit, doar că, întorcând-o pe toate feţele, dădea de aceeaşi corvoadă ponosită, ca un argument în favoarea ghinionului – şi, deşi nu acceptase, cel puţin la început, ideea de-a ierarhiza neşansa în faţa neputinţei pe o treaptă superioară, învăţase totuşi să-şi ofere prezumţia de nevinovăţie la talent, invocând un ADN destul de sărac. Devenise destul de convenabilă convieţuirea cu o astfel de auto-convingere, un fel de confort sporit, să n-o ia pe grădişte de timpuriu şi complet descoperit. Prima dată şi-a scrântit piciorul exact când, practic, n-ar fi avut vreun motiv să o facă, taman când îşi luase ăl mai abitir avânt pe o scurtătură numai de el înţeleasă, profitând de un suport destul de îndoielnic al unui refuz categoric al propriei infirmităţi. Minciuna în sine, scuzabilă, dată fiind conjunctura tânără, s-a copt însă destul de repede, făcând loc unei crude şi poate nemeritate deziluzii, constând într-o „birocraţie” ostentativă a lipsurilor pe care iniţial ar fi vrut să o sară, sau măcar să o ignore. S-a dovedit a fi un soi de impotenţă, o posibilă justificare a poreclei: „Buţulică”. Să-i mai treacă timpul, acum a găsit un nou joc: „Hai să ne pupăm în cur cu alţi Buţulici”.

Orice asemănare cu realitatea este pur întâmplătoare, motiv pentru care m-am luat la ceartă:

"Cu ce-am greşit eu Doamne,
Să iubesc două femei?,
Când doar una, spune lumea,
Că ai voie, dacă vrei..."

- Credem că scăpăm de penitenţă,
abrogând cu prea mare indulgenţă,
păcatul iubirilor pur sentimentale
necenzurate-n raţiune pe motiv de:
"simultane"
Să privim iubirea ca pe un dar divin.
Cât de mult putem atunci iubi,
fără lacrimi, fără să stârnim durere şi venin?
S-ar putea numi iubire dacă
o prea mare mare-nfometată de flux şi de reflux
ar "simbioza" cu două luni?,
sau ar fi privit ansamblul ca o absurditate, sau un lux?
Fixaţie?... denaturare?...
Păgânătate înfiorătoare?
De ce?
Ce crimă săvârşeşte omul care iubeşte?
"Dragostea e unică... e numai una şi atât"
- S-o luăm de-a gata?... un mit?... un cult?
Moralitatea?
... ce e aia?
Introspecţia în adevărata conştiinţă,
personalizată şi personificată
e adevărata ta fiinţă.

"Cand pe cerul nostru simplu,
Străluceşte doar un soare,
Cum poţi tu precum nebunu'
Să vezi doi în loc de unu?"

Se spune că "Nebunii-s fericiţi...!"
- Evident, o afirmaţie-prostie:
Cine-a zis asta?... era nebun şi el să ştie?
Era o vindecare temporară, la braţ cu o veleitate şi lucidă-reverie
a momentelor când mintea-i rătăcea şi îi cădea în vrie?
Amintirea poate fi orice, dar nu e nebunie,
iar un nebun, probabil, înainte de orice, are-amintiri şi rătăciri
Sau n-are?... şi-atunci, cine-i nebun?
Perceperea denaturată e oare ignoranţă?
O lume deformată-ntr-o minte-anagramată
poate fi catalogată, mai degrabă :'ntortocheată.
Creaţă egal deştept,
Netedă egal defect.
Deci un nebun nu poate fi şi-un prost neapărat
E doar de Cel De Sus neapărat,
şi sigur... nu e vinovat.

"În morbida noastră frică
De-a sfida normalitatea,
Ne ascundem precum melcii,
Oare , unde e dreptatea?"

- Antagonica dreptate-nedreptate.
Ne ascundem în faţa conformismului absolutizat normalitate
şi cine iese din tipare, e marginalizat: "denaturat!",
iar gestul lui: absurditate.
Nefiresc?... de unde până unde?
Dincolo de limitat,
e absurdul la pătrat.
Nebunie?...
Ghinion.

"Şi eu mint,
iar ea mă simte,
Mă trezesc într-un sfârşit,
Om bătrân fără-de-minte."
De obicei, există şi un deznodământ, se numeşte ex-

Când ochii tăi, pledând rujaţi o pierdere de inocenţă,
mi-au arătat în pat pustiul,
a nu ştiu cât-a oară
am lins abandonat adolescenţa fumurie,
resturi dintr-o farfurie bunăoară
un pic cam parfumată,
mult prea complicată
şi mi-am băut din talpă, cuiul.

Delimitând durerea oarbă ce încă mă doboară rafinată,
îţi mulţumesc că m-ai trezit din somnul unde visul nu e
şi nici n-a fost vreodată:
reverenţă somnambulă faultată.
Cu mâinile la ochi şi coate-n plex,
am respirat uitarea mutilată:
ex-.

Evaluare şi derută

E cel puţin ciudat... Tot felul de gânduri îi trec unui om prin minte când ajunge să nu mai înţeleagă o anumită stare de fapt. Timpul, nemilos ca întotdeauna, lasă urme adânci şi culoare ce descind în săli imense cu mobilier necunoscut. Parcă ţi-e şi frică să nu te rătăceşti, sau să atingi ceva. Integrala pare un decor pregătit anume pentru o vizionare a unui actor cu o interpretare şi destinaţie precisă, dar nu eşti tu ăla şi nu e rolul tău - că nu te prinde - dar... trebuie să-l joci. Şi joci! Începi evident să te întrebi ce cauţi acolo, ce conjunctură şi complex de împrejurări te-au condus la reprezentaţia ce nici măcar nu ţi-o doreşti... şi ce-ar fi mai bine să faci?... să fugi ?... să rămâi, înfruntându-ţi publicul exigent şi avizat, ce aşteaptă de la omul din lumina reflectoarelor ceea ce tu nu-i poţi oferi niciodată pentru simplul fapt că nu înţelegi scenariul ? Şi totuşi piesa a fost scrisă pentru tine... de regizorul ăla nebun cu T, care, în bătaie de joc, te-a împins pe scenă zicând: JOACĂ !... şi joci !... că-ţi place, că nu-ţi place.
Ajungi, fără să vrei, să nu-ţi mai pese nici măcar de huiduieli, consolându-te cu ideea că distribuţia a fost făcută greşit... şi nu e vina ta. Aiurea !... e rolul tău... tu ţi l-ai scris de fapt: pas cu pas, secundă de secundă, numai că deznodământul intrigii ţi l-ai imaginat într-un fel... şi e cu totul altul. Te trezeşti întrebând cu voce tare spectatorii:
"Cine a scris tâmpenia asta? Cine mi-a pus în mână scenariul ăsta idiot?" Sufleure-ul, pe post de umbră, se precipită dintr-o dată răsfoind allegro foile şi şoptindu-ţi: "E unu la unu scrisul tău... numai că lipsesc ultimele pagini. Improvizează !"
A bubuit un reflector... undeva se văd nişte scântei. S-a făcut întuneric... un scurt probabil... şi e linişte... multă linişte. Se mai vede doar lumina aia verde cu "Exit". Norocul meu...

Axa TDZ şi jucătorul

“ Zidul răstoarnă o umbră prea lungă
Pe care o calc speriat într-un colţ
Banca e tristă şi ruptă de vreme
Strâng ploaia în palme
Şi gânduri pe jos”

Era doar o consecinţă a unui joc de mono-poli cu miză mult prea mare:

Iubire,
har de jucărie,
în lumea asta plină de cămătărie,
de crezi că vei găsi dobândă,
poţi să mă vinzi ca pe-o anomalie muribundă
şi cum ţi-o fi norocul, dac-o fi să fie...

mă-ndoiesc că vei scăpa de sărăcie.

De te vei vinde însă tu,
trăgând un cartonaş de firmament,
va fi păcatul tău, mai bine nu
te-ndrepţi spre faliment.

Era noapte. Undeva, luna bătea printre jaluzele un semi-cristalin obosit, de-logat sub o pleoapă grea şi umedă. Pierduse tot. Într-un efort inutil să uite, forţând o detaşare ce nu-i era caracteristică, de fapt derula aproape inconştient momentele de dinainte, mai mult ca un refuz al acceptării noii situaţii în care se afla şi pentru care unica previziune pe axa imposibilului ar fi fost: „de neconceput”. In neacceptare, asocia intuitiv ireversibilitatea cu lumina primită pe care şi-o autosugestiona stimul de mişcare în ambele direcţii. Chiar i se părea că e o oglindă. Ei, bine... nu era.
Fugea, fără să ştie, cu braţele întinse doar spre o lună deraiată într-un crater. Ironic, o mână invizibilă mutilase axa Z în jos. Ce ciudat!... deşi pliat dezaxat în eclipsă, a oftat uşurat.
Nu-l mai durea nimic...

Clar, e timpul pentru un Tarot între două oglinzi concave

Reflexia concavităţii e cel puţin ciudată.
O carte de tarot, personificată,
iniţial mat-lucivă şi centrată,
se transparentizează,
redusă dramatic la o simplă lipsă de identitate
într-o lume distorsionată a detaliilor, ce prin contrast, prind substanţă.
Paradoxal,
egocentrismul, încorsetat şi strivit de aparenţe,
devine o dispersie radial blur,
o aură pierdută în ambientul flămând,
deconcretizând conturul predefiniţiei.

Se presupune că nu trebuie să-ţi placă:
nici ce citeşti, nici ceea ce vezi...
unul poate din motivele pentru care multora dintre trecători
le place să se uite în parbrize, sau în capacele nichelate ale roţilor.