lumina ustură ochii
pentru că așa este învierea
usturătoare
pe carnea mea neînvățată cu sarea pămîntului
mai degrabă căluș
pentru rîsul prostesc al nebunului
decît sărbătoare
mușcă învierea din mine
ca o despicătură de soare
și doare
îmi îndes inima înăuntru să rămînă sîmbure
dar ea răzbate prin coaste
ca un mănunchi de cicoare
gîlgîie sînge ca un copil abia născut
și învață să zboare
între seară și dimineață
liniștea calcă iude și preoți
soldați și aprozi
în picioare
nevăzută nerostită nedatornică nimănui
învierea mă junghie judecîndu-mă
pe mine singura ei rațiune
și întrebare