De greu, cum să vă zic, e greu, dar prin sat, bani de băutură oamenii mai găsesc. Cei mai ”tari” sunt restructurații, cu salarii compensatorii, întorși la vatră. Dar și cei care, rămași fără serviciu, și-au vândut “blocul” din oraș. Ei mai fac cinste și celor doar cu pensii sau ajutoare sociale, primite o dată pe lună. Tot la două-trei zile, privatizatul aduce marfă. Mai cu seamă, tărie la sticlă. Ieftină și proastă. Oameni la care nu te-ai fi putut gândi îi poți vedea aici la flecărit. Și niciodată pe uscat. Alături de Mechea, Racliș, Prună, Chivercă ori Bodoagă, vine și “Generalul” Rișculesei. Șomer de la armată, cam pe la patrușcinci de ani, a fost lumina ochilor Mariei lui Rișcu. De mic a strălucit la învățătură. La toate obiectele. De când a reușit la școala militară, mă-sa îl și vedea general și ministru al forțelor armate. Dar și ce sprijin la bătrânețe! La paradele de 23 August stătea ore în șir în fața televizorului Diamant, pe care i-l cumpărase tot el, și i se părea că-l vede întotdeauna în rândul întâi. Spunea despre asta la întreg satul. O ascultau mai ales femeile care aveau fete de măritat. Numai că el s-a însurat cu una străină, întâlnită pe unde își făcea serviciul. Pereții Rișculesei sunt plini de fotografiile lor de nuntă. El, în uniformă, cu două stele mici pe epoleți, ținând-o cu gingășie pe ea, cu voal și rochie de mireasă, de după umeri. Anul trecut, când îl făcură l`ent-colonel, l-au și restructurat, pentru că avea funcție inferioară gradului. Încă n-a intrat prea tare în cei trei sute de milioane de lei primiți. La “cumparativă” toți îl ascultă cu gurile căscate când le vorbește despre revoluție, războaie ori despre NATO. Vreo doi ani, rolul de mascotă a grupului l-a avut Iancu lui Manolache. Cu o voce scăzută, pentru că fusese operat de puțin timp, spunea bancuri și cele mai teribile măscări, mai ales după ce își bea porția zilnică de jumătate de kil de vodcă. Scotea apoi fumul de țigară printr-un orificiu împlasticat ce-l avea la gât pentru a putea respira. Femeile, în trecere, își scuipau în sân numai ce-l vedeau, iar cele borțoase făceau de îndată cale întoarsă. Dacă vreun bărbat ignora grupul nealăturându-se la una mică, devenea pe loc cel mai strașnic subiect de bârfă: că-i prost și nu-i în stare de nimic, că-l conduce nevastă-sa, că o să moară cu banii la ciorap. Nici preotul cel nou, care, pe vreme rea, își lăsa mașina la marginea satului, nu scăpa nebârfit după ce trecea ținându-și poalele sutanei cu mâna pentru a nu atinge drumul glodos. Câteodată, cu iz de glumă, întreba: ”Creștini buni, da` fost-ați voi la slujbă astăzi?” ”Lasă, părinte, c-o să venim odată, și bine!” răspundea Iancu lui Manolache, în râsetul celorlalți. Între timp, chiar s-a dus. De tot. Acum, pe post de mascotă a trecut Cocei. N-a reușit să termine clasa a șaptea și abia dacă are un metru și jumătate. Fiecare îi dă de băut, pentru că, odată îmbătat, imită pe unul și pe altul din sat și cântă ca popa. Așa, distracția e gata și timpul trece mai cu spor …