mâna îmi era
cu o mişcare în minus
astfel ruga nu putea fi întreagă
lumea se oxigena lent
în ecoul propriei mele persoane
calul ce mă purta
zbura spre înalturi de polen
deveneam un Icar
se topea totul
rujul tău grafia pe oglindă
ultimele indicii ale iubirii
a doua zi cineva
te înviase într-o alta
rupsese câteva coaste bune
ne-am înfruptat din noi
două trupuri făcute din îngheţată
la sfârşit ţineam
cu cinci degete o cornetă
de parcă intraserăm cu totul
în acel recipient
care ne învelea sufletul.