Întinerisem atât de mult încât simțisem nevoia să mă dezgrop.

Așa că mi-am legat iar buricul, mi-am tuns părul și încețoșat ochii.
I-am băut laptele mamei și sângele și i-am ascultat descântecul,
Apoi bătăile inimii și vocea bărbătească ce îmi spărgea timpanele
Și am devenit un fir de nimic plin de iubire și de ceva și mai mic
Pierdut între neant și o umbră și apoi continuu în infinit.

Brusc întinerisem! Eram atât de tânăr încât simțeam curgând
Nisipul clepsidrelor, acele ceasornicelor, petalele florilor,
Vântul pustiului, stele nopții căzând și puteam asculta clar
Cum bat valurile mării și lumina lunii, și ciutura fântânii
Scârțâind în apus lângă stele sinucigându-se în ochii tăi.

Valuri, valuri de stepă se revarsă peste toate câmpiile lumii.
Se strâng în horă și joacă după muzica viorii săltând ca nebunii.
Orchestre din adâncul pământului întremează preludiul din care
Cerul poartă haine de doliu făcute din stoluri de păsări
În dans de valsuri funeste ca prelungirile palmelor tale.

Simțeam nevoia să mă dezgrop. Credeam că întinerisem.

Băteau clopotele lumea în tâmplă și răsărea ultima dată luna.
Plin de fire de iarbă simțeam cum curge pământul prin mine.
Străfulgerau norii și pomi uscați înverzeau printre ruine.
Sufeream de o durere ce o purtam adânc înfiptă în mână
Și în picior… Răstignit priveam în rai o furtună și pe pământ
Sânge, durere, suferințe, războaie, blesteme, praf și țărână…

Era certitudine că întinerisem! Dar de ce voiam să mă dezgrop?