pe buze îţi înflorise un cactus
trenul de munte îţi trecea
evident
prin somn
pufăind gâfâind ca bunicu-tău când urca
drugii de porumb în podul conacului
în piept parcă aveai clopotul mănăstirii de lemn
anunţând începutul postului mare
eu mă miram cât zbucium intrase în tine
câtă lume alerga pe sub pleoapele tale
la ora aceea
ziceai ceva de comoara îngropată de piraţii maltezi
în mâini încleştate ţineai galionul bonaventure
era de fapt aparatul de luat pulsul
înainte de a stinge lumina ţi-ai pus tensiunea arterială
în celular să te sune la opt dimineaţa
când visul tău devenea jar
eu mă urcam în tren
trebuia să plec
stareţul care trăgea clopotul în sufletu-ţi tatuat
cu nelinişti
mă chemase la spovedanie

ah, părinte,
i-am spus,
ce mare a crescut inerţia vieţii în doi
şi noi sîntem legaţi
inexorabil de ea
cu funia viitorului.