am intrat, neînceput și neterminat
ca-ntr-o alunecare, clivaj desparțindu-mă de mine
și-amestecându-mă printre
da, voi lăsa sunetul să mă spele
așa cum numai aerul o poate face: mătăsos, proaspăt, curtenitor
ca sărutul, ca mângâierea, ca uitarea
dacă urmele pașilor s-ar înfrăți
ar dăltui tăcerile
dar frunzele toamnei cern, topindu-mă
în ferestre.
și alunec pe poteci, printre voci,
voce fiind,
lipind etichete sonore
goale ca eterul, având aceeași aromă
inegalabilă.
spuneai...
dar câte nu spune-un rătăcitor
prin colțurile vieții
atunci când apăsările îi rătăcesc privirile
și cărările
spuneai că toamna începe
să se-nfoaie cu luna plină din septembrie,
așa cum numai albastrul mai răspunde
chemărilor ploilor
și iernilor
când aerul tare
înmoaie tăria cataractelor
zădărnicindu-le curgerea către
porțile bănuitelor
fantomatice... urme…
și mai spuneai
că băncile și umbrarele tale
fug toccând urmele brândușelor
atunci când amintirile se mai înfundă
debordând de-amăgiri
m-ai zidit în simbol
așa cum fiecare figură este încastrată,
cochilie cu coarnele zgribulite,
asemeni banchizelor
prinse-ntre aurore boreale
tăinuind tăceri.
o să mai caut
o să te caut
o să mă caut după urmele pașilor
ce încă mai pipăie ringul
rimelor încrucișate
printre crinoline.