E rău să slăbești. Din mai multe motive. Unul: îți atârnă blue-jeanșii. Și aici am de comentat. E rău pentru că arăți prea degajat. Sau nu mai simți cam ce ai prin buzunare. Vorbesc în cunoștință de cauză. Nici portofelul nu îl mai simți. Iar asta la unii chiar e de rău. Însă putem fi și optimiști. Cumpăra ceaiuri, nește treburi combinate, alifii sau aparate minune că de aia unii trebuie să fie bogați și șmecheri iar alții viceversa.

Am pierdut o noapte cu poemele Luminiței Mihai. Unii vor zice că mai bine o pierdeam cu autoarea. Să îi neglijăm! Îs doar miștocari! Revenind, am câștigat o noapte cu poemele Luminiței Mihai. Cuțitul de mătase este recentul volum, apărut la editura Feed Back, 2011, cu o prefață mai mult decât profesionistă (adică încântătoare) semnată a. g. secară și un redactor pe măsură: Daniel Corbu. Este al patrulea volum al autoarei.

Ca să nu pierd timpul vostru, de care sincer nu prea îmi pasă, citez din autoare: de fiecare dată când termin un poem/ mă dor mâinile în dreptul cuielor p. 12 sau: ea se ascundea în casă/ plângea cu fruntea pe peretele cu datorii/ și asta era dobânda ei ori: mamă/ nu e luna/ e doar un cuvânt prin care mă uit/ la viață

Poemele, despre care încerc să nu vă lămuresc nimic, se zbat ca râurile de munte să treacă de cititor și, chiar dacă întâlnesc obstacole în cale, ele se comportă precum sugerează comparația. Poeziile Luminiței Mihai au intrat în mine fioros de amintitor în prima noapte ploioasă de toamnă. Autoarea fiind un “poet exemplar” citând din a. g. secară și o poetă exemplificatoare necitând din nimeni. Are lejeritatea la îndemână și credem în scrisul ei. Nu e puțin spus, pentru că, vorba unui elegant prieten scriitor (Vasile Ghica) : ”Și ce poem frumos putea fi omul!”

Am să mai citez două poeme, de dragul lor: seară banală/ mi-am agățat metaforele în cui/ ca pe hainele de prisos/ mă uit la trupul meu/ și-l simt tresărind din o mie de fluturi/ cărțile stau aliniate/ ca un pluton de execuție/ foaia albă e drum de sanie/ pentru răniții de mai târziu// latră un câine/ pe ușă se strecoară foamea/ și umbra lui exupery/ în ultim picaj/ vine de pe o insulă pustie/ unde a predat estetică/ și a fumat opiu// e o seară banală/ a căzut nasturele de la gulerul/ poemului din dreapta/ am să-l cos mâine cu o idee/ despre înfrângere// noapte bună/ antoine. (Vești despre Antoine)

el târa soarele după el/ ca un cal bătrân înhămat pentru ultima oară/…/și acolo unde ajungea/ orbit ca un zeu de propria lui măreție/ vedea cu mâinile vedea cu buzele arse/ și culca pe șevalet o pădure de tămâie// corbii îl înjurau din înalt/ oamenii aruncau pietrele râsului în culori/ înhăma soarele care necheza prelung/ și-i mușca din suflet de o mie de ori. (Pădurea de tămâie)

De multe ori având pretenții mari ne împiedicăm. Luminița Mihai este o poetă ce își urmează drumul luminos al cărăruiei de munte. Îi dorim să ajungă să înfigă steagul!