îmi strâng tâmplele cu genunchii absența ta
îmi înconjură fruntea cu lauri
naște un idol cioplit nu închipuit
cu huruit i s-a rupt piatra
jur-împrejurul prafului lichid maieutica vieții extrage guri
alergând îngrozite de orizontul tăcerii
în definitiv
o mireasă care dărâmă cu voalul rochii
găinațul de pe vitraliile catedralelor ipocrit colorate în sfinți

crucea
a ruginit stă ca un semn de întrebare al unui adevăr orfan
orice vis obosește și se sfârșește în luciditatea inutilului
numai ciorile nu știu acest lucru și sfidează eternitatea
croncănindu-și realul fiziologic
filosofi existențialiști idioți până la naturalețe
moartea vine cu exactitate matematică și nici o antiteză
nu o poate contrazice

suntem văduvii și văduvele unei fericiri atât de înalte încât
nici unul dintre noi nu va apuca să vadă muntele ruinat
dragostea e un alfabet pentru nevăzători soarele își plimbă
pe chipul amorf degetele neputincioase cât de neaoș înjură
țigăncile frumoase
ascultându-le
habar nu mai am ce credea platon despre acest concept
și nici unghiile și părul nu le mai cred accidente
atât de bine îți stă desfrunzită sub curentul stârnit
de păsările ce le ies icoanelor pe gură încât simt
că aș putea coabita cu iluzia ta de pe cel mai aproape perete

nu știu încotro să apuc și mă țin de clanța marii uși de stejar
ca un copil care se dă huța
oscilez între intrări și ieșiri de parcă m-aș fi rătăcit de mine însumi
tulburând flacăra plămânilor pe care îi aud cădelnițând
peste mucegaiul pereților
și peste lumânăreasa care vinde vacanțe în paradisuri tropicale

am să merg acolo acuzat voi refuza apărarea din oficiu
voi recunoște deschis:
insomnia mea e o formă de parasuicid detest gândul de a dormi anonim
și atunci iau o gură de vin și în timp ce tu citești „potirul nesecat”
ca eu să mă las de băutură
scuip semințe de strugure în capul fiecărui șoarece indiscret

nu credeam că sună golul instinctual părea că marile idei
se vor naște mereu din detalii
profilurile h ale cioburilor de sticlă râdeau oxidat în față
restauratorilor care nu au știut niciodată culoarea originală
a pronaosului
și numai scara de lemn afumat ce duce spre clopotniță
părea să cunoască rotunjimea liturghiilor în care
literele sufletului se amestecau inevitabil cu transpirația palmelor

oare sunt o maimuță care nu își poate explica focul întins lasciv
pe acoperișul de tablă
sau pur și simplu ochiul vânăt de pe cer este luna violată domestic