mi-a zâmbit dintr-o carte. enigmatic și în același timp, fratern,
nu înțelegeam cum lebedele pot ajunge pe fundul oceanului. simplu, mi-a spus, din zbor...
nu pentru că mi-ar fi fost greu să plutesc odată cu stolul, ci pentru că mergeam adeseori în fața lor...
e un alt fel de rămânere în urmă: întâi, exersezi nedorirea. cu timpul, zborul devine inutil.
știai că aerul are formă de piramidă?
am căzut de parcă aripile mele ar fi avut legătorile din ceară
o luntre mult prea mică pentru un oc(h)ean atât de mare... când n-am fost nici corabie,
am fost scândură iar scheletul, prea greu pentru apă, a coborât în adâncuri.
ce milă mi-a fost de scoici. credeam că sunt ouă de broască țestoasă.
m-a cuprins un sentiment matern, voiam să le dau viață...
le-am adunat cu ciocul sub aripi și-am stat așa până când au început să licurească...
eram un sat cu ovule de vietăți necunoscute, un brad încărcat cu stele de mare, pești și alge
...apoi oceanul a prins coajă, au venit spărgătorii de gheață și când m-au găsit, m-au numit Matca ...globușoarele alea de scoică sunt de vină. ai fi spus că sunt bănuți de albine

Leda, acrilic by Kelaro, 2009