mă pierd
în furnicarul unde oamenii și-au strîns
viața în saci legați cu sîrmă
la gură
fruntea mea e un tatuaj țipător pe care
stă scris
călător
predispus la cursă lungă

în trenul acesta
toți își caută locul cînd îl găsesc
îl împrejmuiesc ba cu garduri
mai înalte ca viața
ba cu ziduri medievale
ei stau cuminți pe banchete
de teamă
să nu se întîlnească ochii lor rătăcesc
pe așteptările neocupate

fiecare valiză poartă secrete fiecare bagaj
ascunde un crîmpei de ispită fiecare
pod trece un Styx fiecare vagon
e o luntre
în care oamenii se îngrămădesc să ajungă
de partea cealaltă a
aparențelor

culoarul
e locul meu preferat acolo nu simt nimic
mai stau mai fumez mai înghit o cîmpie
controlorul îmi face din ochi îmi spune discret
că viața e o tipă mișto cu ea ar face
o chestie dacă ar prinde-o fără bilet
își aprinde țigara viața îl aprinde ca
un reflex îl plimbă prin toate vagoanele pînă cînd
din el nu mai rămîne decît un contur
și o șapcă

e ora cînd ochii mustesc de trăiri ca o vie
prea coaptă ce-și așteaptă culegătorii
cei mai mulți au adormit înveliți cu un vis
pe chipul femeilor din cînd în cînd mai poposește
senin dorința
de-a fi
pe chipul bărbaților din cînd în cînd Dumnezeu
mai crește o cută

nu mă mai miră nimic nici
ziua nici noaptea îmbrățișate pînă la stația
următoare

mi-ar prinde bine
să cred că undeva mă așteaptă un chip care se
luminează de parcă lumina ar fi răspunsul unei
rugăciuni de întoarcere

la fel

mi-ar prinde și mai bine
să cred că mă dorește o formă
să o alint cu o mie de vieți
sau

de ce nu
să m-aștepte un sunet
poate de pian poate
de ușă deschisă
oricum
un altul decît sunetul oaselor
mele ieșite din trup și atrofiate
ca niște marcaje pe drumul
de noapte al
înstrăinării