Mic salvează lumea
------------------

- Mamaie, să-mi spui adevărat, crezi că eu pot să salvez lumea?

- De cine să o salvezi?

- De oamenii răi, mincinoși, supărați ... și de mine.

- Cum de tine?

- De mine, când sunt rău - chiar dacă eu nu sunt mereu.

Bunica îl privi înduioșată.

- Micule...

- Dar nu vreau numai să o salvez, vreau să o fac să fie și mai frumoasă.

- Ce înseamnă mai frumoasă?

- Mai frumoasă înseamnă mai curată!

- Și mai curată ce înseamnă?

- Mai curată? Mai curată înseamnă... mai bună!

- Ei, dacă ți-ai propus tu toate astea, parcă văd că o să reușești. Dar să nu fii trist atunci când nimeni nu o să observe că ai schimbat-o, da?

- Da, și eu cred că nimeni nu o să observe.
Că am avut eu un prieten odată, și îi arătam cartonașele mele, și el se făcea că nu le vede, până când mi le-a furat pe toate.

***

Mângâierea
----------

- Mă doare mâna așa de tare, azi...

- Cine știe ce trăznaie ai mai făcut, vino să văd.

- N-ai ce să vezi, e înăuntru.

- Și cum simți? se apropie bunica de el, luându-i amândouă mâinile și întorcându-i-le în palmele ei mari și bune.
Nu văd nimic! spuse ea, zâmbind. Chiar e înăuntru, cum zici.

- Acum nici nu mai e în mână, s-a dus în tot corpul.

- Ce s-a dus, Micule, nu pricep.

- Durerea asta caldă.

- Vai de mine, să nu-mi faci febră...

- Nu fac febră, că nu sunt bolnav, sunt doar puțin trist.
Și mâna mea este și ea.

- Zi-mi de ce, și te ajut! stărui bunica.

- Nu poți, a plecat.

- Atunci zi-mi cine a plecat și mă duc eu să-i arăt! ridică ea un deget, a amenințare.

- Stai, că tu nu înțelegi și poți să faci foarte multe prostii!
Gata, mi-a trecut!

- Slavă, Domnului, își făcu ea, ușurată, o cruce. Pe Mic nu-l mai doare mâna!

- Știi de ce, mamaie? Fiindcă am uitat.

- Ai uitat, ce?

- Am uitat că mi-a venit s-o mângâi pe Eliza pe obraz și nu am putut.

***

- Eliza este fata din poveste?

- Și da și nu! răspunse băiatul.

- Mai mult da, sau mai mult nu? îl luă, pe ocolite, bunica.

- Mai mult... da! recunoscu el, lăsând privirea în jos.
Pentru că știi că eu nu am cu cine să mă joc!

- Cum nu ai cu cine să te joci? Copii sunt câți dorești.

- Nu cred că sunt copii.
Deloc nu mă înțeleg cu ei când sunt bun.

- Micule, te pomenești că lumea asta nu o fi pentru tine!

- Cum să nu fie pentru mine, mamaie, atunci eu ce mai salvez?

Bunica îl privi în ochii mari și rotunzi și aproape că văzu în fiecare dintre ei rotindu-se câte un glob pământesc.
Unul plin de flori albastre, care creșteau și se împleteau ca iedera, luând cu asalt văzduhul.
Altul cu ape adânci și transparente, pe care Mic mergea în picioare, neclintit în credința lui.

- Știu că ție o să-ți placă să salvezi lumea cu mine! îi spuse el bătrânei, dându-i încă vreo sută, dacă nu chiar o mie de ani de trăit.

- Îmi place deja. Fără tine, m-aș fi plictisit citind...

- Da, că așa e cu cititul ăsta de cărți!

***

În loc de mulțumesc
-------------------

- Mamaie, ție ți-e milă de mine?

- Asta de unde ți-a mai venit?

- Mi-a venit de la un nene, care mi-a dat niște bani pe stradă.

- Te-o fi văzut că ești mic.

- Și dacă sunt Mic, ... trebuie să primesc bani?

Bunica zâmbi.

- Ți i-a dat... pentru că vrea să te ajute să salvezi lumea!

- Ești sigură?

- Absolut.

- Dar de unde știe nenea că eu vreau să salvez lumea? continua să fie nedumerit băiatul.

- Păi... lumea știe că trebuie să fie salvată, dar nimeni nu face nimic.

- De ce nu face?

- E nevoie de mult timp pentru asta. Foarte mult timp. Înțelegi?

- Da, mamaie, înțeleg că nu vrei să cresc așa de repede.
Dar tu de ce te-ai grăbit?

- Eu?
Cum să-ți zic…, eu m-am grăbit ca să pot să fiu lângă tine și să-ți mai explic una, alta.

- Să-mi explici, că o să îți mulțumesc eu, mai târziu.

- Când mai târziu?

- Când lumea o să fie salvată și o să pot.

***

Feliuța de adevăr
-----------------

Văzând că Mic nu are somn, soarele răsări, într-o zi, mai devreme.
Cu lăncile lui ascuțite și strălucitoare destrămă și ultimele pânze de păianjen ale nopții.
Imediat se iviră în lumină armele cu care băiatul era hotărât să atace, ori, mai bine, să se lase atacat:
o carte,
o trotinetă
și o sabie de la Moș Crăciun;
dar și frunze, castane, pietre, scoici, pene de pescăruș, adunate cu un scop mai puțin precis…

- Mamaie, azi încep.

- Ce începi? întrebă ea, în timp ce îi storcea feliuța de lămâie în ceai.

- Încep lupta cu oamenii răi, și mincinoși, și supărați! zise el, strâmbându-se din cauza gustului prea acru al lămâii pe care i-o ceru… doar ca să vadă cum arată.

- Bine, Micule, nici nu știi cât mă bucur.
Vrei să te ajut?

- Nu, că trebuie singur, dacă sunt curajos.

- Și care ar fi planul tău? vru bătrâna să știe, doar, doar o să fie nevoie să intervină și ea…cu vreo palmă sau poate chiar cu o mână întreagă de ajutor.

- Eu nu am plan, că… nu am plan. O să știu atunci.

- Dacă zici…
Dar de unde îți iei dușmanii?

- De oriunde, mamaie, că sunt peste tot. Tu n-ai văzut?
Dar cei mai mulți cred că sunt oamenii supărați.

Bunica zâmbi, în ciuda reumatismului.

- Mamaie, pe oamenii mincinoși nu îi vezi tot timpul cum sunt, nu-i așa?

- Așa e, de unde știi?

- Știu de oamenii mincinoși din poveștile pe care mi le-a spus mama. Dar a uitat să mi-i arate.

- Vezi, de aceea spuneam că îți trebuie timp pentru a salva lumea. Pe oamenii mincinoși îi descoperi greu... Trebuie să aștepți nemaipomenit de mult până să ajungi să fii sigur de ei, Micule.

- Cred că o să încep cu oamenii răi – că îi cunosc și mă sperie imediat.
Dar nu știu cum să-i fac buni dacă nu vor. Dar poate or să vrea.
Nu-i așa, mamaie, că poate or să vrea?

Bunica tăcu.

Băiatul înghiți în sec un dumicat de pâine; chiar dacă uns cu un strat fin de unt auriu și presarat cu fulgi de zăpadă din brânză.

Puterea de a întreba îi reveni, totuși, pe buze.

- De ce taci, mamaie?

- Pentru că nu pot să-ți zic adevărul... și o să zici că sunt mincinoasă.

- Și dacă taci nu ești mincioasă?

- Ba da, Micule, sunt. Nu mai am deloc putere, la vârsta mea, să cred că oamenii răi or să vrea să se schimbe vreodată.
Adevărul este, uite, ți-l spun, eu nu am nici timp, nici curajul tău! se mâhni bătrâna.

Deși se simțea foarte curajos, lui Mic îi venea să plângă.
Dar poate că înainte să salvezi lumea trebuie să plângi.
Și lacrimile să îți spele ochii, ca să vezi mai bine ce fel de supărări ascund, uneori, oamenii veseli și buni...

***

"Eu sunt vesel"
--------------

- Micule, vino!

- De ce, mamaie?

- Vino să te strâng în brațe și să nu îți mai dau drumul.

- Nu vreau, că mă așteaptă sabia de la Moș Crăciun.

- O sabie nu o să-ți spună niciodată secretul pe care vreau să ți-l spun eu.

- Lasă, că știu, vrei să îmi spui că mă iubești și că te bucuri că sunt nepotul tău și să mă ții din treabă.

- Iar ai treabă?

- Am, că lumea mă așteaptă și eu sunt în pijama și plictisit!

- Din cauza mea?

- Da, fiindcă m-ai lăsat să dorm mult. Dar mi-a plăcut. Mai ții minte povestea mea albastră? Și visul de azi-noapte tot ca o poveste pe care nu o știam parcă a fost.

- Așa ești și tu, Micule, o poveste nouă mereu!

- Stai să vezi ce poveste o să fiu mai târziu, când o să ți se pară că din cauza mea nu mai sunt oameni răi, mincinoși și supărați nicăieri!

- Și crezi că sabia de la Moș Crăciun o să te ajute?

- Păi, da, că altă armă nu am și îmi trebuie armă. Iar asta nici nu e ascuțită. Doar sperie...

- Bine, dacă ai terminat de vorbit, poți să ieși la joacă. Dar la prânz ești acasă.

- Vrei să-ți aduc ceva?

- Nu, n-am nevoie de nimic!

- Dar eu tot o să-ți aduc. Pentru că știu că la prânz o să-mi fie dor de tine și de mâncarea ta, mamaie.

***

Un om cu o cocoașă de supărare în spate avu ghinionul să treacă tocmai atunci pe stradă.

- Bună ziua! îl opri Mic, așezându-se fix sub fața lui, pe trotuarul îngust.

- Dă-te, puștiule, că-ți ard una! îl repezi omul supărat, care mai părea și rău pe deasupra.

- Adică nu e bună ziua ta? întrebă copilul, cu o voce tremurată de teamă și cu mâna încleștată pe mânerul sabiei..

- Nu prea e bună, își dădu drumul la vorbă, omul.
Nu prea e bună nici o zi...

- Eu sunt vesel, găsi ceva de spus băiatul, cu un zâmbet neîncrezător pe figură.

- Da, văd..., zâmbi omul supărat. Ești din cale-afară de vesel. Mai întristează-te și tu puțin...

- Nu vreau, că atunci nu o să mai am curaj.

- La ce îți trebuie curaj?

- Nu pot să-ți spun.

- Atunci nu-mi spune și dă-te la o parte.

Băiatul rămase pe loc, cu ochii la omul supărat, care nu voia cu nici un chip să întrebe cum îl cheamă.

- Pe mine mă cheamă... Mic.

- Poate să te cheme și Mare, că tot nu o să-mi rezolvi problema.

- De unde știi?

Omul supărat izbucni în râs.

- Hai, că-i bună. De unde știu. Știu și gata. Doar n-o să mă apuc acum să-ți explic ție și să mă mai și aștept la vreun ajutor neprețuit.

- Dar de ce să nu-mi explici? Pentru că ți se pare că sunt mic și caraghios?

- Chiar așa, de ce să nu-ți explic ? Poate că o să-ți prindă bine să afli cum e lumea asta, pe care voi copiii vă imaginați că puteți să o salvați.

Neștiind de unde îi cunoaște secretul, Mic se așeză, ca să fie sigur că nu o să cadă, pe o băncuță.
Omul se așeză și el, sub copertina galbenă, la adăpostul căreia începu cea mai tristă poveste pe care băiatul avea s-o audă și s-o uite vreodată.

- Adică tu nu ai familie și nu știi dacă te mai iubește cineva? trase el, în final, singura concluzie ce putea să transforme supărarea omului într-o uimire fără margini.

- Da, puștiule, cred că... da, ... adică nu știu, spuse el și își cufundă capul în palme.

- Să nu fii supărat, că mâine o să-ți spun eu povestea ta altfel și o să-ți placă la nebunie. Dar trebuie neapărat să ne întâlnim tot aici.

- Nu promit, băiete. Nu prea cred în povești!

- Ca să fiu sigur că vii, o să îți dau sabia mea de la Moș Crăciun.

Omul uimit zâmbi, luă sabia și alergă să prindă, nu știa prea bine de ce, culoarea verde a semaforului...

***

Întoarcerea omului supărat
--------------------------

Întoarcerea omului supărat avu loc a doua zi, la aceeași oră. Mic îl aștepta deja pe băncuța acoperită. Pe copertină picurau monoton stropii galbeni și deloc reci ai unei toamne perfecte…

- Poftim sabia, puștiule. Dacă nu mi-o dădeai, nici că mă mai deplasam până aici.

- Mulțumesc, spuse Mic. Ai văzut și tu ce zi frumoasă ?

- N-am eu ochi pentru chestii de-astea! își exprimă omul regretul cel mare: acela de a nu se mai putea bucura de întâlnirea cu un copil, de ploaie, de nimic…

- Lasă, că o să vezi tu că ai ochi, spuse copilul.
Însă omul nu se convinse decât atunci când îi fu pusă pe genunchi o carte cu poze.

- Ce-i asta?

- O carte din care să-mi citești o poveste, care vrei tu. Mamaia are treabă destulă azi.

Omul supărat zâmbi la gândul că puștiul, nu doar că se descurcă, dar are în plan să împace și capra și varza. Măcar de ar reuși!

- Păi, eu iau cărțile de la început - când le iau, spuse el, trimițând spre stânga o pagină pe care scria mare:
“POVEȘTILE LUI MIC”,
și dedesubt, cu litere mărunțele,
“Prietenii din carte”.

Chestia asta cu prietenii i se păru interesantă, apoi, după ce citi dedicația prin care deveni el însuși o “călăuză prin lumea poveștilor”, se grăbi să dea și emoția la o parte pentru a începe lectura…

Nu se mai opri din citit decât de câteva ori - cât să vadă dacă puștiul mai este acolo sau a dispărut. Firește că nu era o carte pentru oameni mari, dar nici ceea ce i se întâmpla acum nu era pentru oameni mari, așa că se lăsă în voia unor litere ce nu voiau de la el nimic altceva decât să se cunoască mai bine.

Fu purtat de fiecare în parte prin locurile de basm ale sufletului, prin care parcă nu mai trecuse de sute de ani. Și îl privi cu puțină invidie pe copilul de alături, ce-și trăia cu întreaga făptură povestea.
Când ajunse la mijlocul cărții, abia atunci, se opri să respire aerul toamnei, al salcâmilor cuprinși de înfrigurare, dar mai ales al ploii cu picături mici, în care se oglindea chipul unei fete… la care, da, nu se mai gândise de mult.

Nu termină de citit. Îi întinse cartea lui Mic și se ridică, dând cu capul de copertină. Primul semn că lucrurile încep să-și reia cursul firesc, atrăgând zâmbetele stingherite doar ale celor din jur.

- Plec, puștiule. Trebuie să caut pe cineva. Promit să te țin la curent cu povestea mea! spuse omul, încurajat de lectura ultimei părți citite – cea care îi stârnise amintiri și emoții atât de puternice, încât trebuia să se întoarcă și să-și reia viața dintr-un nod pe care, la vremea aceea, nu se pricepu deloc să-l desfacă.

- Atunci,…bună ziua! zise băiatul, fericit că în ochii lui mari și rotunzi bunica o să poată să vadă, în sfârșit, la fel de limpede ca o lacrimă, semnul unei victorii adevărate.

***

Alți oameni, alte povești
-------------------------

- Dar lumea nu e făcută doar dintr-un om supărat sau rău, mamaie! încercă Mic să o convingă de faptul că are nevoie de și mai multă libertate.

- Ajunge unul pe zi! râse bunica. Știi că avem și program de citit.

- Știu, dar eu o să mă gândesc tot timpul să termin mai repede și nu prea o să mă descurc bine.

- Mai vedem noi. La cât ești de îndrăgostit de cartea ta, mă tem că o să vrei s-o citești pe toată odată.

- Știi ceva, eu cred că și cărții mele îi place de mine, dacă a vrut să câștige concursul cu filmul lui Heri.

- Și nu numai pentru asta. Uite cum îți este mereu alături, cum te ajută să schimbi, singur, lumea…

- Mamaie, eu cred că toate cărțile pot să te ajute să schimbi lumea.

- Nu-i chiar așa, Micule. Ia du-te tu cu o culegere de probleme la omul tău supărat și o să vezi cum se ia cu mâinile de cap!

Copilul începu să râdă. Chiar dacă nu se cufundase niciodată într-o culegere de probleme, intuia, totuși, că e ceva care îi face pe unii și mai triști decât sunt.

- Pe urmă, continuă bunica, sunt cărți ce au adevărul lor… Adevăr care nu se potrivește tuturor oamenilor pe care vrei tu să îi salvezi. Mai bine îi lași să-și aleagă singuri cartea…

- Mamaie, dar eu nu am decât una la mine..

- Atunci, se gândi bătrâna, lasă-i să-și aleagă povestea…

- Păi, așa am și făcut, se mândri băiatul. Nici nu trebuia să îmi zici.
Și așa o să fac și mâine.

Oameni după oameni începură să-și recapete seninătatea, frumusețea și omenia, citind pe rând cartea pe care Mic le-o băga sub nas.

Pe unii îi vindecă de nedragoste Eliza, pe alții, de necopilărie, Neghiniță.
Unii își alungară nesiguranța cu un Buldog, alții, singurătatea, cu un Bichon.
Redescoperite în suflet, multe sentimente înălțătoare fură investite în bilete dus-întors pe planeta Micului Prinț.
Câțiva, mai bogați, deschiseră școli de învățat litere pentru c-nușărese.
Ceilalți cumpărară cu bani grei, la licitație, bețișoarele de chibrit ale unei fetițe; aflând cum este să ai ce să aprinzi în nopțile lungi și reci.
Mai existau și oameni care abandonară în gând cariere obositoare - găsindu-și un rost din a broda batistuțe cu monogramă pentru marea Familie ce își ducea, mai greu, sau mai ușor, existența pe același pământ chinuit cu ei.

Dar, ceea ce conta într-adevăr, nu era atât cartea, cât... povestea. Cu grăuntele ei de speranță și poezie.

***

După tandrețe
-------------

- Mamaie, ce înseamnă tandrețe?

- Spune repede, Micule, de unde știi cuvântul ăsta? glumi bunica.

- De ce, e o prostie? întrebă Mic.

- Nu e o prostie, râse ea, doar că nu l-am mai întâlnit de mult... Nici nu știam că mai există.

- Există, mi-a povestit mie un om supărat, care zicea că umblă după el de o sută de ani.

- Și tu ce i-ai zis?

- Eu mai întâi m-am gândit.

- Și pe urmă? presimți bunica o continuare.

- Pe urmă am venit acum să iau trotineta.

- Să nu-mi spui că vrei să te duci și tu să cauți.

- Nu îți spun, dacă nu vrei, dar mie mi se pare că așa e frumos, să știi tot.

- Bine, Micule, nu te opresc. Însă o să-ți destăinui un secret și o să te rog să-l afle și omul tău supărat:
tandrețea e foarte aproape de casă!

***

Cine nu l-a văzut pe Mic zburând cu trotineta, să deschidă repede fereastra.
Prea târziu: a trecut!

Nu e o trotinetă cu motor, e una din cele mai ieftine trotinete din tablă, ceea ce o face să fie ușoară ca vântul. Și e plină de abțibildurile adunate din pungile cu mămăligă... în formă de pufuleți.

Mic zboară cu ea, de când și-a dat seama că nu va avea bicicletă. Însă avantejele sunt foarte multe: o dată că nimeni nu i-o fură, și încă o dată că nu și-a julit mai mult de un genunchi și de un cot până acum.

Dar, e adevărat, nici nu fusese obligat să se uite după tandrețe în timp ce mergea cu ea.

Și totuși, cum arată tandrețea asta? Și de ce se ascunde pe lângă casă? De ce nu mai departe, ca să poată să se ia și el la întrecere cu copiii pe străzi?

***

- Uite, ea e trotineta mea! făcu Mic prezentările.

- Iar el e bastonul meu! râse bătrânul pe care nu-l putea amăgi nimeni cu povești. Atât era de convins că va găsi ceea ce a căutat mereu în ultima sută de ani.

- Dacă vrei, eu o să caut pe lângă casă, propuse copilul, încă nehotărât în privința divulgării secretului. Știu să iau curbele foarte bine…

- Eu prefer drumul drept, spuse bătrânul. Drept și sigur.
Atât de sigur, încât ajungea tot de unde a plecat, după ce trecea de “n” ori prin punctul critic al îndoielii. (Dar asta e deja o chestie foarte complicată.)

- Hai să pornim! fu nerăbdător, copilul.

- Hai! aprobă imediat bătrânul.

- Și unde ne întâlnim? întrebară amândoi în același timp.
Îndepărtându-se înainte a de a mai auzi răspunsul, care, poate, nici nu era cel mai important.

***

O lungime de nas
----------------

Să cauți tandrețea este una dintre marile încercări ale vieții, alături de toate celelalte și mai mari încercări.
Să o afli însă, este mai mult decât o căutare.

Nu contează cât de mic sau de mare ești. Într-o clipă te lasă fără aer.
Apoi te dezarmează urgent, dacă ai din întâmplare vreo sabie.
Iar dacă nu te-ai dat jos de pe trotinetă sau de pe baston, e bine s-o faci înainte să-ți vină să te oprești în loc și să te uiți lung, după ea, cum încearcă să dispară, dar nu reușește.
Pentru că, odată găsită, nu mai are unde să se ascundă în afară de sufletul tău.

Nu se poate spune că lucrurile acestea îi treceau prin cap lui Mic.
Nu, nu se poate spune asta.
Însă este sigur că în zborul cu trotineta prin jurul casei, el se gândea la bătrân, iar bătrânul la el.

O căutare împreună are mai mulți sorți de izbândă.
Altfel este atunci când te oprești să te odihnești,... știind că celălalt caută mai departe.
După cum odihna însăși este foarte diferită de restul odihnelor - cineva parcă te mângâie în gând și îți spune să nu te mai temi.
Iar tu chiar că nu te mai temi.
Ba îți vine să și râzi că te-ai temut vreodată.

Dar nu râzi, doar zâmbești. Zâmbești toată ziua.
Și când da și când nu.
Iar trotineta zâmbește și ea.
Cât despre baston, e mai greu de observat, pentru că are niște ani în plus.

Gândurile puteau fi foarte bine ale bătrânului.
Însă nu erau nici ale lui.
Deoarece se străduia să nu îl dezamăgească pe copil și nu se putea concentra decât la asta.
Pentru el trebuia să găsească tandrețea.
Și o va găsi.
Oricum, singur nu a avut până acum un prea mare succes.

Iată de ce, pe fondul acestor mici reflecții, care nici nu se știe ale cui sunt, cei doi dădură nas în nas.
Adică se ciocniră într-o îmbrățișare... destul de interesantă.

Fiindcă între ei era întreaga lume - ce părea, datorită tandreții descoperite doar la o lungime de nas, de o mie de ori mai frumoasă decât acum o sută de ani.

***

Clipa infinită
---------------

- Acum îți arăt cartea mea? îl întrebă Mic.

- Acum, da! răspunse omul mare și tandru, cuprinzându-l într-o privire.

- Uite-o, dacă vrei să-mi citești și tu!

Bătrânul începu să citească.

După fiecare poveste se oprea puțin și se uita la cel pe care cartea îl descria atât de bine, încât parcă era el însuși - la aceeași vârstă a primilor pași către litere, cifre, culori, sentimente și oameni.

Scăldate în lumina unei inocențe niciodată pierdute, trecutul, prezentul și viitorul lăsară timpul să se retragă cu coada între picioare și clipa infinită să triumfe sub cupola de aur a tandreții.

Tandrețe cu care doar Dumnezeu îi mai mângâie azi pe Copiii ce vor să salveze lumea dinăuntrul ființei lor.