Să pot
să-ţi iau din privire durerea
ce mă străpunge cu flăcări de fier
şi să-ţi aşez pe sân mângăierea
ce-o ţin agăţată de-un veac în cuier,

Să pot
să-ţi dau oftatul din mine
mizând că răbdătoare îl vei lua
şi-l vei strănuta spre nu ştiu ce bine
pe nu ştiu ce mânz galopând fără şa,

Să pot
să-ţi las o-nflorită zambilă
într-un buchet de albastre regrete
ţie, îmbobocită şi tandră copilă
ce-mi creşti în pupile din lacrimi ascete,

Să-ţi port
fără preget vulcanica grabă
strigând la vitrine ca fluturii beţi,
să-mi fie în suflet iluzia roabă
să n-o vând pe fum, pe râs, pe tristeţi...