Numele meu,
u
m
e
l
e

m
e lipsit de lehamite poetică
u

î
n
t
r
e prea plin de vocale
g

E arogant și străin de mine.

Dar vi-l voi spune
în timp.

Nici macar nu e numele meu.
E venit din răsăsărit cu basarabeni izgoniți,
cu inima zdrelită și naivă...
Nici o heraldică nu mă rîvnește,
N-am culori
iar calul mi-l călăresc haiducește, rebel...

Alchimie de ucraineni, haholi și khazari bătuți probabil...
un Cahul pe care nu l-am văzut niciodată.
Și da, „Român din neam în neam” pe o hîrtie cu antet de Bucovină...
Dar Galiția, dar Ardealul...? Dar Dunărea?
Numele meu întreg e ca un tropot al multor generații peste frontiere și maluri.

Uneori mi-e dor de gustul ploii de acasă,
acolo unde numele meu întreg se mai poate pronunța corect
și unde mai sperie turmele netunse ale Prutului.

E atît de obositor numele meu întreg
încît e nevoie de o întreaga familie să-l poarte...
Iar cînd unii din ei mor e musai să naștem alții ca să poată duce povara
acestui nume orgolios și pătimaș.
Un nume care îmi soarbe generațiile de bătrîni sfioși
ca pe un pahar de vin bun și vechi.

E ca un prieten de care nu mi-a plăcut niciodată
dar în statornicia lui a devenit pînă la urmă
numele meu.
Ca o mînă, ca o parte din mine;
Nu tocmai frumos dar... al meu
Prima și ultima mea definire artificială.

Da, poate vi-l voi spune... în timp...
Poate atunci cînd enervat de cum mi-l pocește negresa asta penibilă
Va trebui să-l spell-uiesc încă odată.
„... and be sure, I have no middle name!”

14 Februarie 2004