I se dedică, circumstanțial, lui Andu Moldovan (Bobadil). Dar și votanților din diaspora

S-a observat, în legătură cu unii poeți din exil, plecați pe meleaguri mai îndepărtate sau mai apropiate înainte de instaurarea comunismului în România, că ei, pierzând, robinsonic, legătura cu ceea ce se întâmplă în literatura noastră, dar continuând să scrie, au conservat stilul și temele în vogă în momentul plecării lor și, în general, au perseverat în a dialoga cu fantasmele propriei lor tinereți.
Mi-a venit în minte acest aspect sesizând, în ultima vreme, revenirea în prim-planul disputelor politice, a unei teme pe care, personal, o credeam de mult moartă: comunismul și delimitarea de el și de foștii săi adepți sau slujitori mai importanți sau mai puțin importanți. Nu discut aici aspectele morale ale problemei. Nu mă întreb și nici nu încerc să răspund cine ar fi mai îndreptățit să ia atitudine. Observ, însă, că disputa cu pricina ne-a proiectat, când ne așteptam mai puțin, cu două decenii în urmă. Ne-a întors, adică, la condiția inflamărilor retorice și la fraza incendiară care, pierzându-și, de data aceasta, obiectul, devine bombastică și caraghioasă.
M-am mai întrebat aici ce s-a întâmplat cu noi și cu țara în care trăim în ultimii 20 de ani și am răspuns că nimic. Mai exact, nimic bun. Am ratat ceea ce atunci, în tragic-însângeratul decembrie 1989, fusese o șansă. Risc, iată, să fiu greșit înțeles și etichetat cine știe cum, luând un exemplu chiar din comunism, spre a vedea mai clar situația în care ne aflăm astăzi, continuând să batem aceeași șa, fără să observăm că iapa de sub ea zace demult, cum se spunea pe vremuri, în groapa de gunoi a istoriei. Dacă adăugăm cei 20 de ani pe care i-am cam irosit, la anul 1947, când, tot într-un decembrie, s-a instaurat așa-zisul regim de democrație populară la noi, ajungem în 1967. Oare în 1967 era de conceput ca un om de pe stradă sau o personalitate politică, fie ea și cea mai înaltă, să fi vorbit în termeni bombastic-acuzatori, staliniști, despre regimul interbelic sau despre bănuiții lui adepți ori nostalgici? Sigur, acești adepți fuseseră uciși sau domesticiți în închisori, în vreme ce, după evenimentele din decembrie, nu s-a adoptat – cum ar fi fost drept și util – o lege a lustrației. Dar să fim serioși! Au trecut 20 de ani, iar comunismul e, la noi, o temă fumată! A vorbi despre lustrație abia acum, după ce atâția indivizi care ar fi intrat sub incidența ei și-au făcut mendrele, ar fi o adevărată prostie. Altele, cu totul altele sunt problemele românilor și îndeosebi ale românilor tineri. De altminteri, cei care au sub 40 de ani n-au prea avut tangențe cu defunctul regim, deși își aduc bine aminte de mizeria vieții cotidiene a ultimilor săi ani. Nu mai vorbesc de cei care au sub treizeci. Probabil că atunci când aud frazele inflamate despre comunism ale unora, care, cel mai adesea, au fost comuniști sadea chiar și în sufletul lor, acești tineri sunt la fel de siderați și izbucnesc în același hohot de râs, cum mi se întâmplă și mie când aflu, prin intermediul unei recenzii aparținând unui critic mai prompt și mai informat în chestiuni de asemenea factură ca mine, că un poet de astăzi, căzut din lună, tipărește un volum în care include stihuri precum acestea: „În ceasul cel de ziuă, peste păduri de brazi/ macaragiul suie un cânt de la Bicaz,/ e altul chipul țării. Pe plaiuri românești/ orașe noi se-arată: Victoria, Onești.// Un șantier e țara, o-nvăluie aurora/ de rubinii drapele: la Săvinești, Govora.// Iar peste stei de piatră își duce-n cânt năvala:/ brigadierii-n iureș durează magistrala.// În Bărăgan, tractoare întineriră șesul./ Colectiviștii harnici își stivuiesc culesul.// ...Din crestele cu pajuri rotind în zboruri plane,/ la grânele mănoase din șesuri bărăgane,// văd mii și mii de stele lucind în țara mea./ Eu știu că se iviră din purpuria stea”.
Ar fi de-a dreptul caraghios să ne întrebăm dramatic îngrijorați dacă nu cumva vreun fost nomenclaturist expirat visează noaptea imagini trandafirii precum cele citate mai sus. Cu tot ceea ce se leagă de ele. Eu, unul, sunt departe de a bănui că așa ceva e posibil. Nimeni nu mai visează azi comunismul, în afară de cazul că ar avea un coșmar în care i se ia tot ceea ce a furat în ultimii ani. Cei care se tot luptă cu umbrele sunt ori demagogi de circumstanță, ori niște bieți indivizi care, în 20 de ani, n-au înțeles mai nimic și trăiesc pe insula lor populată cu fantasme și decorată cu idei confuze care, în cele mai multe cazuri, le-au fost inoculate de alții.

5 decembrie 2009

Viitor editorial în revista "Litere"