„Pământ avar,
e-aşa puţin din tine-n noi
şi-aşa curând
ne ceri puţinul înapoi…”
(Vasile Bogrea)

Când dangătul clopotului din turla bisericii se aude de trei ori, mă întreb cine a murit. Am moştenit acest instinct de la buna, fie iertată. Când auzea clopotul, începea să-şi dea cu presupusul: ba c-o fi Crăciunescu „hăl bătrân” (buna, la cei optzeci şi ceva de ani, era încă tânără), ba c-o fi cineva de sub coastă, că acolo cântase ciovica, de numa-numa. La auzul ciovicii nu poţi să nu te îngrozeşti. E semn clar că anunţă moartea cuiva, la fel cum e şi cântecul „cocoşesc” al găinilor. Odată cu moartea fiecărui cunoscut, simt că moare câte puţin din mine.
În Valea Jiului, încă se mai păstrează multe din secvenţele ceremonialului de înmormântare, aşa cum se practica în trecut. Deoarece moartea nu este percepută ca sfârşitul vieţii, ci doar ca o trecere din lumea aceasta, „dincolo”, mortul trebuie „grijit” aşa cum se cuvine. Ochiul neiertător al satului veghează ca să nu fie încălcată tradiţia.
În casă se aprinde lumina şi se acoperă ferestrele şi oglinzile. Cât timp stă mortul în casă, nu e voie să se măture.
Trupul celui mort este scăldat şi îmbrăcat, de regulă, cu haine special pregătite. Acum, doar cei foarte bătrâni, câţi au mai rămas, mai au pregătite „haine româneşti” pentru înmormântare. Costumul popular a fost înlocuit, încet-încet, cu „hainele bărăbeşti”. Se trece, apoi, la „grijirea” sufletului. În copârşeu se aşază bani pentru vămi şi se presară seminţe de mac, pentru odihna celui mort. Se mai strecoară şi un vârf de coasă, pentru ca acesta să nu „se strice”, adică să devină „strigoni”. Dedesubt, se pune o cană cu apă de scaldă, cană ce va fi spartă de tocul uşii, imediat după scoaterea mortului din casă, pentru a împiedica să se abată alte rele asupra familiei. Din acelaşi motiv, se răstoarnă scaunele pe care a stat sicriul şi se trânteşte uşa, cu putere, de trei ori.
Pe pieptul celui mort, pe o batistă albă, cusută pe margine şi pe diagonală, cu aţă neagră, se pune „toiagul”, o spirală formată din lumânări, pentru a-i lumina marea călătorie. Simbolul luminii, al salvării sufletului, însoţeşte întregul ritual de înmormântare.
Se întruneşte un grup de bocitoare, care compun, ad-hoc, un cântec trist, inspirat din biografia răposatului. Sunt amintiţi cei dragi, pe care îi lasă îndureraţi şi cei morţi din familia lui, care se crede că l-au chemat la ei. Se caută, astfel o explicaţie a morţii, mai ales când e vorba despre o persoană tânără. Cântecul bocitoarelor înteţeşte jalea.
La priveghiul unei persoane vârstnice, tristeţea nu este aşa mare, iar cei tineri sunt nerăbdători să joace „Puricelul”. E destul ca unul să dea tonul la „Învârte-te, puricel!” ca atmosfera să se transforme într-una de petrecere.
Dacă este vorba despre un fecior, se organizează o nuntă simbolică. Aşa cum feciorul îşi caută mireasa, un grup de prieteni vor urca muntele, pentru a căuta un brad de înălţimea celui mort. Găsirea, tăierea şi transportul bradului te duce cu gândul la ritualul de nuntă. Odată adus în sat, bradul, simbolul tinereţii veşnice şi al dorinţei de a trăi, este împodobit. Băieţii scrijelesc pe trunchiul lui diferite modele, iar fetele prind în cetină batiste cusute şi ciocote din lână colorată, iar în vârf leagă un cingătău. Cât timp se pregăteşte bradul, în cântecul lor, bocitoarele fac analogie între tăierea acestuia şi curmarea bruscă a vieţii:

„Bradule înalt,
Din munte-ai tunat,
Te-au adus în sat,
La mândru băiat…”

Bradul astfel împodobit însoţeşte cortegiul funerar, şi este aşezat apoi la capul răposatului, unde acesta îşi va dormi somnul de veci, iar clinchetul cingătăului va răsuna, în adierea vântului.
Slujba se desfăşoară în curte. Preotul citeşte, la sfârşit, o biografie a celui decedat, întocmită de membrii familiei şi „iertăciunile”. Pe lista de „iertăciuni” sunt trecuţi cei apropiaţi, din casă, apoi neamurile, prietenii, vecinii. Această listă trebuie întocmită cu băgare de seamă, pentru că e mare bai dacă este uitat cineva. După slujbă, se dau, peste copârşeu, colaci, ştergare şi cămăşi, celor „de la scaldă” şi „gropaşilor”. Apoi, se dă de pomană „straiţa cu merinde” şi găina.
Când mortului i se dezleagă mâinile şi picioarele, toţi cei prezenţi sunt cu ochii-n patru. Legăturile trebuie să fie puse în copârşeu, ca nu cumva să ajungă pe mâna unei muieri pricepute la făcut „boscoane”. Aceasta ar putea lega cununia cuiva cu aţa de la mort şi nimeni nu ar mai desface-o, în veci.
În Valea Jiului, spre deosebire de alte locuri, mortul nu este dus în biserică. De fapt, nu este dus nici la cimitir. Există cimitire, dar sunt pentru „barabe”. Băştinaşii („momârlanii”), au propriile cimitire. Legătura cu pământul străbun este aici mai puternică decât în alte locuri. Un momârlan se lasă greu dezrădăcinat şi nu concepe ca urmaşii lui să-şi facă un rost pe alte meleaguri. Dacă un tânăr pleacă în altă parte, unde ar duce-o mai bine sau la studii, imediat familia acestuia este compătimită: „Vai, săracii, ce năcaz pe capul lor! Or fi blăstămaţi, de le-o plecat copilu-n lume…”. Aşa că e uşor de înţeles de ce nu acceptă să plece de acasă nici după moarte. Ai mei îşi dorm somnul de veci în livada din spatele casei. Dincolo de gard, odihneşte Dumitru Helj, fratele bunicului, cu ai săi. În partea cealaltă, sunt „morminţii” lui Crişan, de la baba Ana şi moş Ionică, până la Petrică, prietenul meu din copilărie. Doar în cazuri excepţionale, momârlanii îşi îngroapă morţii în cimitir. „Petrileana bătrână” e la cimitir. A lăsat cu limbă de moarte să fie dusă acolo, să nu mai stea şi pe „lumea haialaltă” lângă bărbatu-său, că destul o necăjise pe lumea asta.
După înmormântare, urmează pomana tradiţională. Meniul este format din „zamă” de oaie, curechi cu slănină şi păsat. Un amănunt care atrage atenţia este faptul că nu se face colivă. Poate din cauză că aici nu se cultivă grâu, coliva este înlocuită cu păsatul. Acesta se prepară din porumb măcinat mare, fiert bine şi dres cu unt şi cu brânză. La pregătirea mâncării, ajută câteva femei, îndrumate de un om priceput, care este numit anume, să stea „la oale”.
Grija pentru sufletul răposatului continuă şi după înmormântare. În primele trei zile, în camera unde s-a desfăşurat priveghiul, se pune un vas cu apă. Timp de şase săptămâni, o văduvă „iertată” tămâiază mormântul, în zori. Alta duce „izvorul”, adică, în fiecare dimineaţă, cară unui om neputincios câte o cantă de apă. Respectând aceste ritualuri, familia are conştiinţa împăcată că a făcut tot ceea ce trebuia pentru ca sufletul răposatului să ajungă „acolo unde nu este durere, nici întristare, nici suspin…”.
După şase săptămâni, pe mormânt se pot planta flori. În scurt timp, florile multicolore vor fi una cu pajiştea, iar mormântul se va contopi cu eternitatea pământului.