privit de la ultimul etaj orașul pare
o comedie multicoloră
dintr-un bâlci al deșertăciunilor

trupurile noastre urcând unul prin celălalt
țin străzile să nu alunece de pe coline
lângă tine mă simt un gutui
florile din mine se adună într-o ceașcă fierbinte
și picur un strop de ulei pe spatele tău
lasă-ți pielea să geamă de muguri!
lasă mugurii să țeasă obrajii unui copil!

mâna mea întinsă spre tine e ca un pervaz
cu firimituri pentru utrenia păsărilor
pe care trecătorii le văd ieșind din catapetesme
te-aș putea mângâia nestingherit în lumina amiezii
iar ei m-ar privi zâmbind
ca pe un biet nebun ce descântă aerul

acum citadela și-a așezat
un coif de stele pe turnul cel mai îndepărtat
în el zac prăfuite pelerinele unui mag

să nu risipim timpul!
ar fi ca și cum am goli ultima ploscă de apă în nisip
deșertul abia arătându-și labirintul de luna park
de aici aș ridica un motaigne-rousse cu șine de turtă dulce
până pe acoperișul unui hotel california

există un prag de unde iubirea nu mai este un joc
ci o dureroasă metamorfoză

mă întreb dacă nu cumva
noi doi am inventat
burgul acesta zgomotos
un personaj colectiv
de care este nevoie în orice paradis

undeva cândva
două făpturi se hârjoneau cu timpul
degetele mele intrau perfect în mănușile ei de satin
mâinile tale se cufundau vaporoase în mine

ce intersecții ciudate!
oamenii par pictați pe zidurile caselor
ce recifuri de amintiri!
din noi ieșeau arcuri și spirale
vibram

când iubim
ne ascundem
după porți într-o conspirație a extazului
ca să nu fim prădați

ce poeme s-ar putea scrie despre fericire!
sau poate că din bun simț pentru tristețea altora
ar trebui să ținem un moment de reculegere