timpul dormea sprijinit cu obrazul în palma dreaptă
îi căzuseră pe podea
cutia cu lipici și ridurile despre care știam sigur
că le va potrivi într-o zi pe frunțile noastre.

ca într-o celebră lună a lui marte
ploua nesfârșit peste noi
ploua cu tot ce se mai poate ploua în viața de acum
peste doi oameni goi
scăpați în lume printre degetele unor întâmplări vechi de zile
mințiți și uitați de atunci de mii de ori.

curgeam tăcut unul spre celălalt
așa cum ar curge bunăoară dacă ar putea
lumina dintr-o luntre purtată pe stix.

ploua. pântecele flămând al pământului
a început să foșnească zgomotos.
din somnul lui adânc
timpul și-a deschis ochii.
și a fost dimineață...