sunt mama fiului rătăcitor
ţineam pruncul înfăşat prea strâns până când a plecat
în lumea ispitelor
să-şi îndrepte genunchii

am dat vântului să muşte din mine patruzeci de ani
în deşert cu rochia de sac aspru peste pântecul gol
am spălat picioarele statuilor preasfinte
în ulei din sfârcuri de măslin
am dat ploilor culoarea lacrimii când încă strigam după pruncul meu
din gura unei peşteri deschisă în furtună
am învăţat legea uscată
din pădurea osândiţilor

ca floarea soarelui m-am ridicat la răsărit
m-am învârtit până când noaptea m-a lăsat către pământ
cu inima neagră şi grea de fiul meu
care nu s-a întors
din prea marea mea iubire