de o vreme
între amiază și înserare
pe aceeași alee
un bătrân și un copil
sau poate un dumnezeu și un fiu
primul măsoară drumul cu bastonul
pasul îi este tot mai mărunt
mai tremurat și singur
al doilea aleargă după baloane de săpun
măsoară diametrul cu ochii tot mai largi
mai senini și plini de zmeie
îi privesc cu degetul la tâmplă
și cu dreapta deasupra sânului stâng

între ce am fost și ce voi fi e o liniște subțire

rămân surâzând pe aceeași bancă de lemn
ca o inscripție făcută de un scrib jovial
pe vremea când chitarele se rezemau de suflete
din locul acesta aud oftatul semenului meu
spațiul acela alb dintre titlu și poem
golul dintre obrazul lui și un pântec de femeie

când genunchiul se îndoaie
și urechea se lipește de urma frunzelor
deslușesc amaruri din adâncul pământului
chilia fără candelă în care a coborât cu vrere
cel mai luminos dintre pământeni

prin rădăcina salcâmului văduvit
dăltuiesc în jos trepte spre un pământ nou și un cer nou
până la talpa care va măsura o liniște fără măsură
și o bucurie în cercuri tot mai largi
ca în dansul lui Isaia
de acolo ne va lua Dumnezeu de mână
și vom face colivii pentru tristeți...