tot mai des ies la iveală scheletele străzilor de odinioară
dau peste cioburi nume imagini
uite așa trăiam noi aveam 20 de ani tată tu câți aveai
dar casele cu verandă adună acum trupuri străine
genius loci o fi îmbătrânit nu mă mai simte ca altădată
de la distanță încă din dreptul cișmelei
oamenii sunt aproape imposibil de recunoscut
deși seamănă cu foștii vecini cărora le cântam colinde de crăciun
uneori se pierd în intersecția străzilor
și se întorc după un timp leit cei de altădată
m-aș opri să dau de mâncare la porumbeii din grădina publică
în care scria pe vremuri cel mai singuratic poet din veacul trecut
seara mi-a ajuns la subsuori
orașul se scufundă noemi
capetele noastre vor pluti ca două geamanduri într-un diluviu domestic
vom aluneca după tăcerile noastre tot mai departe
fără să ne putem agăța de nimic totul va trece pe lângă noi
se stinge ceva noemi și nimeni nu știe că există pe lume un singur strigăt
dumnezeul meu de ce m-ai părăsit
încă mai cred noemi că ar fi de ajuns
doi-trei poeți pentru a salva orașul
doi-trei poeți sinceri care trăiesc în mansarde și coboară
pe străzi doar după vin
să îi ghicesc după mers și hainele lungi cu miros de nopți pierdute
niciodată sigur că sunt chiar ei
nici ei să nu fie siguri că sunt