O poezie ca un film postapocaliptic. Infecţie generală. Eradicare. Senzaţia asta mi-o lasă. Ca şi cum ai trece printr-un oraş părăsit, ai privi lung la fiecare obiect, fiecare zid prăbuşit, fiecare bucată de hârtie, întrebându-te care e istoria respectivului obiect, cine l-a atins ultimul etc.

Un text care îmi vorbeşte despre sine fără narcis. Ori, mai corect, vorbeşte din sine. Ton melancolic, învins, nicio revoltă în vers, dar demnitate lirică. Şi adaptabilitate. Finalul, de un tragism oniric, nu e dorinţa sfârşitului, a morţii, cât dorinţă neplecării ei, aşadar, trebuie înţeles mai degrabă în mod constructiv, pozitiv.

Nu am observat niciun vers în plus. Nici în minus. Poezia ta, Virgil, ţi-am mai spus, e mai curată. Spune mult, nu multe. E ca o apă clară, prietenoasă, dar adâncă. Fără multă metaforă, fără brizbrizuri, natural. Şi dureros de simţită. Instrumente poetice fine, mulate pe necesitate, nu pe efect. E unul dintre cele mai bune texte pe care le-am citit, nu doar la tine, dar şi pe Hermeneia. Am să-l iau la preferate.

Felicitări!

si eu revin pentru ca intre timp mi-am dat seama ca poti asculta pasii si pe un magnetofon si impietriti este impietrite:)

Văzând aprecierile binemeritate plus recomandarea textului (și ea binemeritată) m-am tot aținut de la cârcoteală... însă nu vreau să o las chiar așa. Adică al doilea vers mi se pare sinistru de în plus. Și cel puțin mie mi-a dat cu un par în cap de-a trebuit să-l ignor la a doua lectură pentru a putea savura cu adevărat acest frumos poem. Adică domnule poet, chiar era necesar să specificați acolo? Nimeni, nici măcar eu nu trece prin orașul care sunt? Ce facem aici, proceduri recursive? Iar inginerim, mai mult sau mai puțin soft?
Însă e doar părerea mea.
Poemul în rest este excepțional.
Margas