Ma regasesc in visul meu in mijlocul padurii dese,
care ma apasa cu greutatea ei si nici ca-mi pasa.
Nu pot respira de emotia cu care privesc pastelul de culori
si ma gandesc ca, atunci cand Dumnezeu a creat Pamantul,
noi am fost singura Lui greseala.
Pe sub gene incerc sa opresc timpul in loc
si sa retin aceasta imagine splendida unica in felul ei.
Deschid ochii si raman surprinsa ca imaginea persista.
Dar ce pacat!Intr-o clipita ea dispare si ii iau locul alte mii,cum ar fi:
gura mare a vecinei ca am trantit usa la lift prea tare,
precupeata careia i-au iesit ochii din orbita cand am indraznit(ce-i drept cu frica)sa-i ating rosiile de pe taraba,
vanzatoarea de la paine care imi pune painea atat de pretioasa in zilele de astazi,fara manusi,
frica cu care deschid cutia postala in speranta ca nu vor fi doar facturi
ci si cate un cuvant bun spus de cineva.
Si-atunci decid:mai bine adorm si rog padurea mea cea draga sa ma acopere cu crengile copacilor,
norii sa ma umbreasca,ploaia sa ma curete si pasarile cerului sa nu ma trezeasca.
Promit ca buzele mele vor gusta doar roua diminetii
si voi lasa doar soarele sa ma imbratiseze cu caldura sa neconditionata.
Doar si eu sunt una dintre greselile Domnului...