Carenţe triste, un deşuet amor şi-un gând atins fulgerător de dor
Mirajul zării, iluzii risipite, zac îngropate pierind printre cuvinte.
Ca unui zeu noi ne-nchinăm iubirii, cerşind sărutul, preludiul fericirii
Şi învăţăm cu spaimă ca amorul, e muritor de rand, la fel ca omul.

Un gând grotesc răpune orice vrere, căci toate pier sustrase în durere
Iar ruga ta iarăşi ne-ascultată e o speranţă ce va muri odată.
Eşti condamnat amorul să-l trăieşti, să-i pici în mreje şi-nebunit să-l pierzi,
Ca într-un pamflet, cu rolul lui Sisif, iţi retrăieşti cu drag acelaşi vis
Iar la final... când moartea îl reprimă, il retrăieşti, purtându-i iaraşi stimă.