şi nu am ştiut ce să fac atunci
cu lacrimile lui tata
îmi păreau mai grele decât o pălărie nucleară îndesată
tocmai la mine în piept
de un joben roşu
obscur
şi
silenţios

tată
de ce plângi tată
aş fi vrut să urlu şi aş fi urlat dacă
nu m-aş fi lovit de dragostea lui de pădure ca de un zid
un zid greu dement ca un electron orbitând ca prin somn aşa de strâns că mă
dureau degetele cu care încercam sa îi scriu ceva tatei

îmi părea atunci că sunt toata verde că sunt toată din el
lacrima aceea era de vină
şi neputinţa mea de a o purta în spinare
nu cred că e damnare mai acidă la mine în memorie
te iubesc tată
am scris pe un şerveţel umed cu buzele mele uscate
şi a ieşit
inima
pieptul meu fărâmiţat s-a scurs ca o durere mare
pe şerveţelul încă umed

un câine mănâncă iarbă liniştit
fluturele are aripile strânse
femeia s-a uitat pe sine într-un cercel de pământ
arde o colibă de chirpici
s-a prefăcut în praf şerveţelul îl suflu ca pe o păpădie

e greu spatele tău, tată?
dă-mi mie crucea să o port până când se face lumină