De Adi (a. g. secară) mă leagă o prietenie frumoasă care a început în timpuri coapte, timpuri când am descoperit în cel ce scria despre minunatele mele poeme mai minunatele sale impresii. De atunci am început să îl privesc cu sufletul și am continuat să îi privesc și scrisul la fel.

Că este cronică literară, recenzie, jurnal sau poezie, nu mă pot raporta altfel decât la omul drag și dezinteresat care mi-a făcut mult bine. Așa că, în momentele când îl citesc (acum de exemplu), nu mai fac ture prin casă, nu mă mai gândesc la ziua de mâine, doar văd substanța ce se ridică din carte și intră în ochii mei obosiți de lumină. Pentru că este o lumină blândă în poemele sale din Meine Maud, noaptea nimănui, în care are el ce are cu preabunul Adolfo, un personaj laitmotiv.

Trebuie să deconspir (pentru savoarea celor ce trag cu ochiul pe după perdele) și muzica ce îmi îndeamnă condeiul întru teribile concluzii. Astfel ascult Blackfield cu piesa Far Away. Nu e nimic aranjat. Acum mi-a venit cheful. OK! Gettin’ to the point, Adi scrie o poezie a triumfului rațiunii.

Un fin analist al naturii umane, el consemnează cu o luciditate inofensivă, dar penetrantă, un prezent (al lui) care capătă diferite nuanțe sub condeiul experimentat. Uneori de o ironie ca ața în trecere prin urechile acului, alteori de un sarcasm înălțător, poetul este secondat de critic cu fidelitate și chef de zile mari.

Volumul de față, apărut la ed. Napoca Star, Cluj, 2012, are meritul de a aduce mai aproape confesiunile parțiale (de aici și magnetismul cărții), misterele ce se ridică din pagini în definiții precise (pe cât de precisă poate fi poezia) și rareori avem impresia că s-au deschis porțile înalte, grele, spre intimitatea pură (dacă nu cumva e doar o utopie și această impresie).

Trimiterile sunt abundente. La cărți, filme, amintiri ce se dezlănțuie precum vechii titani odinioară. Poemele curg firesc în capitolele puse cu grijă sub imperiul epic. Nu lipsesc motourile, prezente într-o abundență binefăcătoare, fiecare ales ‘după sprânceană’, cât și intercalările conferind dinamism și satisfacții gnoseologice.

Pe final, pot spune, împreună cu Mihail Gălățanu, că a. g. secară este unul din cei mai buni poeți ai Galațiului, cu nimic mai prejos poeților bucureșteni sau de pe alte meleaguri.

Și mai afirm că este un erudit desăvârșit, modest, cu bunul simț curgându-i prin vene. În același timp un prieten adevărat, la nevoie frate. Iar dacă posteritatea se va apleca asupra poeziei, în general, va descoperi o umbră timidă care le va da semn viu că mai există soare, primăvară și oameni adevărați. Această umbră va purta numele acestui om drag, care semnează ‘anonimul gălățean’.