Am uitat fereastra deschisă. Las-o așa, te rog, să intre răcoarea nopții! Doar știi că nu-mi ajunge aerul. Nu, în seara asta nu am chef de vin. Aș bea un ceai fierbinte. Din ăla care îți place ție. De fructe. Apoi, o bere rece, nefiltrată. Normal că am luat, dar am pus-o la congelator pentru vreo cincisprezece minute. Nu, nu mi-e somn, dar vin lângă tine, dacă îți este atât de frig. Aș fi stat ceva mai mult pe net, dar nu-i bai. Apar imediat. Să nu adormi fără mine! Gata, am închis.

Așa... Doamne, cât de rece ești! Nu, nu sunt supărat. Cum să mă supăr? Stai liniștită, nu-ți face probleme, e normal să fii obosită. Închide ochii și întoarce-te așa cum îți place. Eu te voi încălzi. Dar pe ceafă, am voie? Atât. Nu , nu încerc altceva. Te las să adormi. Dar, uite: palma mea dreaptă e, deja, căuș. Cum să o mai amăgesc, că nu prea ține? I-am tot repetat că în seara asta nu are libertate deplină. Dar îi este tare dor. Au trecut aproape optsprezece ore. Aproape a uitat. Cum îi cheamă. Încearcă să-și reamintească. Puf-auriu. Și pe ăsta? Pufosul? Nu? I-a confundat? E... viceversa? Hei, ce-i cu tine, tot ți-e frig? Păi, n-are cum: sunt lipit de tine de cel puțin zece minute. Și ard. E imposibil să-ți fie. A, nu e... Scuză-mă! Să mă trag mai spre margine? Nu, nu glumesc. De ce râzi? Parcă îți era somnică, nu? Ți-a trecut? De ce dai vina pe mine? Chiar n-am făcut nimic. Hai, încearcă să dormi.
Bine, te mângâi pe cap. Încet. Da, și pe umărul drept. Atât. Poți să te întorci. Și să-ți arunci piciorul drept peste ale mele. Să ai convingerea că nu dispar. Și să-ți gâdili. Sentimentul că sunt. Al tău. Nu râd. Doar zâmbesc. Îndrăgostit. Încă.

Hai, nu te mai chinui și lasă-te pradă somnului! Mâine e sâmbătă. Te las până pe la unsprezece. Nu, n-am să plec. Unde să plec? Ce, e de plecat? Nu e. E de stat. Clipele astea trec atât de repede. E mare păcat că nu le pot reține. Le-aș aresta. Le-aș împietri și le-aș aduna într-un săculeț, pe care l-aș lega de glezna dreaptă. Aș fi ocnașul silit să le târască mereu, oriunde. Dar cum să fac asta? Există oare vreo modalitate?

Somn ușor! Eu? Voi încerca să stau treaz. Cât mai mult. Te voi privi. Până se va întuneca și nu-ți voi mai putea distinge trăsăturile. Cum? E lună plină? Ghinionul tău.
Aaa, nu înțeleg: cum poți, deja, să adormi când privirea mea îți sfredelește obrazul? Respiri impecabil. Imperceptibil. Dar ochii ți se zbat sub pleoape. Ai început să visezi. De-ale tale. Coșmaruri d-alea. Fără sens. În care ba cazi într-o prăpastie, ba te calcă tramvaiul. Te ating, încet, cu unghia arătătorului, pe frunte. Nu se întâmplă nimic. Ba da. Ochii tăi se liniștesc. Cazi într-un somn adânc. Începi să respiri ceva mai greu. Aproape sforăi. Doamne, cât de mult îmi place când sforăi! Aproape la fel de mult ca atunci când, pe șestache... Fără zgomot. Singura chestie pe care n-o faci cu simț de răspundere. Ci pe furiș. Ca și cum ai vrea să spui: nu, n-am fost eu, habar n-am cine. Iar sforăitul e așa… un bondar sau, mai curând, cum toarce Lache, motanul vecinului, ziua în amiaza mare. Tot am zis că te voi înregistra.

Încă o promisiune pe cale să rămână neonorată.

Oricum, ești adorabilă. Și când dormi. Sau... mai ales.
Știi că iar dormi pe diagonală, nu? Mă pufnește râsul. E poziția în care, probabil, și în somn îți arogi dreptul. De proprietate. Asupra întregului pat. Asupra imobilului. Asupra localității. Asupra vieții. Piciorul tău drept mă apasă și mai tare. Aproape nu le mai simt pe ale mele. Dar nu mă mișc. Fac parte din tot ce îți aparține. Nu mișc în front. Nici nu vreau să te trezesc. Dormi atât de... real. De apăsat.

Ți-am mai spus. De multe ori. E atâta viață în tine, încât tot ce faci are iz de mugure. Plesnind. Dar si de seriozitate. Tu nu te joci. Nu. Niciun paradox. Tu chiar nu știi să te amuzi, așa, cu un ton șugubăț. Nu știi să fii relaxată, să te lași, lenevind, în brațele timpului care aleargă. Tu faci totul ca la carte. Serios. Cu simț de răspundere. Cu toată ființa ta. Cu toți porii. Cu toată inteligența de care ești capabilă. Cu toată forța.
Când mănânci, parcă o faci pentru a supraviețui. Pari hămesită. Întotdeauna. Cafeaua de dimineață te trezește, realmente, la viață. În cazul tău, nu e o vorbă spusă în vânt. Te privesc mereu cum o sorbi ca pe o licoare fermecată, fără de care nu ai putea rezista. Fără de care te-ai spulbera în cele patru zări. Fără de care nu ai exista. Când cânți, porțile fericirii par să ți se deschidă în față, iar când pășești pe ringul de dans, ești deja pe Copacabana.
Am zis că nu știi să te amuzi? Păi, nu prea știi. Tu râzi. Cu toată puterea de care ești (și ești!) capabilă. Atât de adevărat, de fără reținere, de definitiv, încât mi-e teamă că te sfărâmi în mii de bucățele, râzând, la rândul lor, fără limită.
Dacă îți aduci de lucru acasă, responsabilitatea pătrunde prin monitorul laptop-ului, își face treaba, excepțional, pe-acolo, apoi se reîntoarce și ți se așază pe frunte. Ochii tăi nu mai strălucesc ca atunci când mă privești, ci altfel. Satisfacția pentru treburile bine făcute e depășită doar de fantastica nesiguranță care îți înconjoară, mai tot timpul, orice acțiune. Teama de a nu greși, nu e niciodată, la tine, vreun trucaj ieftin menit să impresioneze. Frica de erori, spaima de a nu face pe cineva să se îndoiască de tine, oroarea de a nu fi apreciată la adevărata valoare, toate astea te țin mereu într-o stare de încordare benefică însă atât de obositoare.

Dar și descătușările ulterioare. Bucuriile realizărilor. Plăcerile simple, omenești. Toate chestiile pe care le știi și nu ți le refuzi sunt atât de firești, atât de sincere, atât de complete de parcă ai avea, în fiecare moment, la tine în suflet, un înger fericit.

Când plângi? O adevărată dramă. Deși n-am arătat, aproape niciodată, de fiecare dată plânsul tău total a dărâmat ceva în mine. Am rămas pustiit. Tu nu poți plânge decât incomensurabil. Ca o cascadă. Te vaieți. Îți smulgi părul din cap și hainele de pe tine. Urletele tale alungă răufăcătorii. Sughiți. Te sufoci. Te arunci pe parchet, pe trotuar, în praful drumului de țară sau în mijlocul mall-ului. Ești fetița de doi ani jumate` care n-a primit păpușa aceea mare din vitrină. Și plângi. Și te tângui. Și-ți lași nefericirea să iasă din tine. Tragi de ea așa cum desfunzi chiuveta de la bucătărie. Pe urmă, imediat, te acaparează nemișcarea, privirea în gol și suspinele răzlețe, din ce în ce mai estompate. Apoi, primul zâmbet însoțit de ultimele lacrimi pe care le mai poți arunca în lume. Lacrimi liniștite, sărate și dulci deopotrivă (le-am gustat de atâtea ori, încât mă poți suspecta de dependență), luând la braț încet, delicat, primele semne ale revenirii în grădina clipelor fericite. Pieptul meu le primește la fel. Chiar dacă nu vin singure, ci împreună cu pumnii tăi care au o forță incredibilă.

Știu. Întotdeauna, nefericirea nu-ți aparține. Ți-o împrumut mereu. Mi-o returnezi. De fiecare dată. La scadență. Cu dobândă. Trebuie să mă aleg și eu cu ceva, nu? Iar tu? Tu redevii. Îți readuci aminte. Cum ești. Cum poți. Cum vrei. Cum trebuie. Tu ești viața însăși. Fără falsă pudoare. Dezbrăcată. Fără complexe. Simplă. Frumoasă. Adevărată.

Mi-e somn, dar te privesc în continuare. Nu vreau să adorm. Clipele astea nu se mai întorc. Nu le voi mai avea prin preajmă. Ți-am mai spus? Urăsc să dorm când sunt cu tine. Îmi urăsc neputința de a sta treaz, fără încetare. Pentru că pierd. Pentru că te pierd. Pierd momente importante. Momentele în care aș putea să te privesc. Să-ți vorbesc. În șoaptă. Sau în gând. Sau să te ascult. Cum taci. Cum dormi. Cum respiri. Știu, nu arăt. Fac pe durul. Dar urăsc orele în care mă uit la meciuri ori stau în fața monitorului, în cealaltă cameră, în loc să privesc neostoit cum "îți faci unghiile". Mă enervează groaznic că trebuie să merg la serviciu (atâta timp fără tine, atâta timp risipit departe). Mă îngrozește chiar și faptul că trebuie să bat covoarele, iar tu, in casă, calci, speli, exiști. Fără mine.
Mă surprind turbat că trebuie să merg în bucătărie, să-ți pregătesc cafeaua. (Da, cu trei picături de coniac, o tabletă de ciocolată amăruie, două picături de zeamă de lămâie și praful acela fin de scorțișoară. Zahăr nu. Face licoarea diabet. Sunt suficiente. Buzele tale.) Nu, nu pentru că nu aș fi entuziasmat de plăcerea care ți se citește în ochi când apar lângă tine cu ceașca fierbinte. Doar pentru că pierd minute. Din viața mea alături de tine.

Nimic din ceea ce există acum, când te privesc prin întunericul relativ, nu se va mai repeta. Îți dai seama? Nu, nu ai cum. Tu dormi. Adânc. Atât de adânc că aproape mă sperii. Noroc cu sforăitul acela inexplicabil de dulce. Acuși, peste câteva zeci de minute, vei sări ca arsă. Brusc. Dormind încă. Te vei ridica pe jumătate, vei apuca, bâjbâind, sticla cu apa plată de pe noptieră, vei deșuruba febril dopul și vei bea, în continuare cu ochii închiși, așa cum faci tu toate lucrurile: cu simț de răspundere, cu nesaț. De parcă n-ai mai fi băut de zile bune nimic. Te vei ridica, mai apoi, să inchizi geamul, vei ieși val-vârtej pe ușa dormitorului, în două minute se va auzi zgomotul apei la baie, te vei întoarce trântind ușa și te vei arunca în patul care te așteaptă să-ți ofere alte ore de somn. Doar în clipa aceea vei conștientiza că sunt treaz, că te privesc și, în grabă mare, înainte de a te lăsa iar în mrejele binefăcătoare, îți vei lipi buzele de ale mele. Scurt, dar apăsat. Atât.

Nimic din ce este, din ce a fost, nu va mai fi.
Totuși... există, nu? Există un timp în care noi doi suntem fericiți, nu? Împreună. Un timp unde ne învelim cu aceeași viață, nu? Un timp unde te am lângă mine. În fiecare dimineață. Tu ești aici. Acum. Mâine? Cine poate spune? Ieri? Nu ai fost și nu vei mai fi. Niciodată. Sunt singur, nu? Clipele vor fi altele. Zile întregi. Diferite. Ca femeile. Toate. Celelalte.

Și, în plus (dar tu nu ai cum să știi, tu dormi adânc, foarte, foarte adânc), în noaptea asta, apa aia, din sticlă, nu e chiar atât de plată.