Laura se aşeză pe steiul de lângă mormânt, îşi acoperi genunchii cu poalele rochiei, căutând, cu o mină speriată, împrejur. Nimeni însă în jur, cimitirul era acum pustiu, dată fiind ora deja foarte târzie. În fapt, doar o pace adâncă şi largă mângâia acum cele câteva cioturi de lumânare, care vegheau aprinse, lângă crucile de marmură, unde se afla acum şi Laura, adăstând lângă îngerelul din ipsos, din dreptul mormântului lui Lulu. Şi doar atunci, în singurătatea aceea deplină, femeia putu să îşi fixeze, în sfârşit, privirea dedesubt, pe placa din marmură cenuşie, pe care era încrustat numele soţului ei. Citi din nou. „Lucian Andreescu. Data naşterii – 12.03.1963.” Se opri cu privirea acolo, fără a cuteza să şi-o aşeze pe ultimele însemnări, fără să mai aibă curajul să o facă. Abia peste câteva minute prelungi, se hotărî, în sfârşit, să citească mai departe, încercând, aşadar, să perceapă fiecare buchie în parte. Zăbovi îndelung pe însemnările încrustate de o şchioapă, fără să priceapă care fusese ziua când se despărţise pentru totdeauna de Lulu, care fusese aşadar ziua când a trebuit să îl lase să se ducă în pământ. Nu reuşi să observe că, în acest răstimp, umbrele înserării îşi făcuseră loc printre crengile salcâmilor de la marginea ţintirimului, căzând bolnave pe ultimele morminte, unde se afla şi cel al lui Lucian Andreescu.

Fostul ei soţ. Fostul soţ. Cu greu se obişnuise cu ideea că rămăsese oarecum singură, cu toate că de la moartea lui Lucian trecuseră mai bine de trei ani de zile, şi apoi, nu a putut să aşeze nimic în locul dragostei lor. Între drumurile la cimitir, de două ori pe săptămână, Laura îşi umplea viaţa ei singuratică cu te miri ce. Şi chiar devenise, în ultimul timp, o vădană oarecum liniştită, obişnuită să vieţuiască aproape singură, în majoritatea timpului. În rest era cu Lucian. Când Lucian nu rămânea singur printre crini. Se obişnuise cu timpul să fie considerată o femeie singuratică. De fapt şi de drept, credea că existenţa ei liniară era periclitată doar de aceia care nu înţeleseseră pe deplin afecţiunea pe care i-o purtase, odată, lui Lucian Andreescu, iar sentimentele acelea tulburătoare o copleşeau chiar şi acum, deşi trecuse atât de mult timp de la moartea acestuia. Aşadar, despre Laura Andreescu s-ar fi putut spune că traversa acum o perioadă maladivă, deşi niciunul din apropiaţii Laurei nu ar fi putut-o categorisi astfel, fără anumite rezerve. Nici chiar Marta nu îşi dădea seama de faptul lucrurilor, în fapt o considera pe Laura ca fiind doar o femeie foarte nenorocită, în fapt, de aceea şi rămăsese alături de ea, să o ocrotească.

De-abia se mai puteau întrezări ultimii muguri albicioşi ai zilei, dar Laura nu se putea hotărî încă să se îndepărteze de mormânt. Ierburile tinere, de un verde crud, începuseră, sub oblăduirea nopţii, să se înnegrească. Printre degetele Laurei, cădeau primele umbre înecăcioase ale nopţii, ca într-un dans noptatic, îmbrăţişând firele de iarbă, mângâindu-le pe fiecare în parte. Şi cum mai tremurau acestea, mângâiate de umbre, în boarea salcâmilor! De parcă ar fi fost cuprinse de o poveste ciudată de cenuşă. Parcă ar fi fost cuprinse de cenuşa unei poveşti bizare, cu final necunoscut, de care ţi-ar fi fost frică să te apropii, acolo, în nefirescul decorului cu cruci, atât de impropriu oricărei poveşti obişnuite. Un decor apăsător. Un decor greu. Un decor cenuşiu. Unul impropriu unei poveşti obişnuite.

„Cât de apăsător e aici, lângă morminte, în plină înserare…”, îşi spunea Laura. „Şi totuşi Lulu al meu doarme aici, printre crini… Trebuie să rămân lângă el, încă puţin şi am să plec…”, gândi tânăra femeie, privind iarba crudă, spoită din cerneala violetă a nopţii. Iar dacă, tulburată de întunecimile ce încercau să se aşeze în jurul ei, Laura ar fi închis, temătoare, ochii, universul de sub pleoape i-ar fi părut cu siguranţă altfel. Poate plin de luminoase fosfene încropite la fel ca imaginile întrezărite prin caleidoscopul copilăriei. Şi, în fapt, Laura chiar îşi închise, pentru un minut, ochii. „Parcă sunt mai liniştită, simt răsuflarea înserării şi nu mă mai simt atât de singură”, şi-a spus atunci Laura, strângându-şi, aşadar, pleoapele. Încerca astfel să se liniştească şi să mai alunge din tristeţile care îi măcinau sufletul, zi de zi, de la moartea soţului ei preaiubit. „Ce ciudat pare totul şi azi, parcă ar ninge cu fluturi de noapte, parcă ar ninge cu funigei!”, îşi spuse din nou Laura, privind acum mormântul lui Lulu, năpădit, în înserare, de o lumină bizară, care se unduia până spre căpătâiul mormântului. Ca şi cum în locul lui Lucian s-ar fi odihnit acum un înger de zăpadă, în marele somn, şi ea l-ar fi putut simţi astfel, dormitând încă, visând încă printre crini, până când cineva, cu siguranţă o femeie, ar fi aprins, în noapte, prima lumânare. Laura îşi aducea bine aminte. Într-una din dimineţi, purtând fiecare fir de iarbă prin gândurile ei pline de tristeţe, i s-a părut că prospeţimea ierburilor, înviorată de rouă în plină dimineaţă, ar fi putut da cumva viaţă lumânărilor care se stinseseră atunci, la baza plăcii de marmură. Cucerită cu totul de acest gând bizar, ca şi când inima i-ar fi fost pătrunsă dintr-o dată de aureola unui mare adevăr, Laura deschise la repezeală cutia cu chibrituri. Luă unul, îl aprinse cu o mină ceremonioasă, în apropierea crucii. Alese cea mai mică lumânare, şi în curând crinii de la căpătâiul mormântului, care erau acum înfloriţi, străluminară în noapte.

Laura zăbovi cu privirea pe siluetele care pâlpâiau între crinii proaspeţi, de culoare portocalie, fără să se gândească vreun moment că poate venise timpul să plece. Întrebările o frământau de atât de mult timp, încât nu ar fi putut spune cum când şi cum neliniştea, strânsă în ani, se întipărise pe chipul ei, acum aproape ofilit. De fapt nici acum nu îi dădeau pace, deşi ştia foarte bine că era inutil să şi le mai pună. „De ce să se fi înstrăinat Lulu atât de mult în ultimele lui săptămâni de viaţă? Oare îmi ascundea, atunci, ceva? Ori sunt doar nişte prostii şi Marta are dreptate?”, se întreba din nou Laura. Nu foarte departe, salcâmul îşi cernea din podoaba de culoarea untului, risipind-o ca într-un dans al libelulelor, împrejur. Nimeni să admire plutirea aceea sclipitor de frumoasă, pierdută însă în adâncimile nopţii. „Este atât de târziu, e prea târziu pentru toate, şi eu nu mai ştiu ce mai caut aici…”, suspină tânăra femeie, urmărind ultimul licăr al lumânării, acum gata să se stingă. Numai un strop de ceară şi gata. S-ar fi pierdut şi siluetele crinilor în noapte, aşa cum se stinsese odată, demult, şi lumina iubirii dintre ea şi Lulu. „Şi cât de frumos a fost totul, odată, Doamne, şi cât de plin!”

Nu ar fi putut spune cum trecuseră ultimele sferturi de oră. Dacă Laura ar fi ţinut seama de întunericul care o împresura aproape din toate părţile, şi-ar fi dat seama că ar fi trebuit, probabil, să plece. Ultimul licăr al lumânării, ultimul strop de lumină, şi gata. S-ar fi aşezat deodată o noapte adâncă şi rece, care ar fi înghiţit totul, florile de salcâm pălite, paloarea lor untoasă, înghiţită de întuneric, siluetele încă proaspete ale crinilor, şi cele câteva fire de iarbă care scăpaseră până atunci întunecimii, ocrotite de luminiţa de la căpătâiul mormântului.

- Laura?

Laura tresări. De fapt şi de drept, se sperie teribil. Se întoarse, dar nu zări pe nimeni. Nici nu ar fi putut să o facă, cum totul era acum cufundat în cea mai adâncă beznă. Mica lumânare se stinsese demult, ceara era săvârşită, siluetele crinilor erau pierdute în întuneric. Cu un efort peste puterile sale, Laura se ridică de la căpătâiul crucii lui Lulu şi se iţi printre mormintele tăcute, pe alee, înspre ieşire. I se părea că traversa un labirint bizar, din care nu ar fi avut cum să evadeze la timp, în noaptea grea, să o tai cu cuţitul. În urechi îi ţiuia glasul subţire, care o chemase pe nume. Reuşi să străbată mai bine de jumătate din alee, cu vocea aceea încă în minte, „Trec acum printre zeci de suflete care dorm”, îşi spunea ea, tulburată. „Dar nu e pricină să îmi fie frică. Pesemne mi s-a părut. Cum atmosfera este aici destul de macabră pentru imaginări din-acestea.”, şi din nou vocea din cimitir, „Laura? Tu eşti Laura…”, şi apoi iarăşi liniştea care dansa printre morminte. „Cred că mi s-a năzărit. Imaginaţia mea bogată este de vină, cu siguranţă.”, îşi spuse Laura, domolind pasul, „Nu e pricină să mă tem. În apropiere sunt cupolele bisericii, aici nu se întâmplă niciodată nimic rău. Sunt doar nişte morminte, doar nişte biete suflete care dorm. Nu e nimeni altcineva, mi s-a năzărit, din cauza atmosferei macabre.", îşi spunea acum Laura, încercând să mai domolească din fiorii pieptului. „Şi totuşi, vocea aceea, în noapte, ce să fi fost? Mi s-a părut, sau mai era şi altcineva în cimitir?”, continua să se întrebe Laura, cu o teamă parcă crescândă. Grăbi din nou pasul, ieşind pe poarta grea de metal a ţintirimului. În urmă – biserica arămie, miriade de crini pe morminte. Şi, în noaptea adâncă, şiruri de furnici cu spinările năclăite de polenul ameţitor, galben-ruginiu, al florilor.