Ultimele nopţi cu zăpadă m-au dus cu gândul la o perioadă din viaţă de care n-am mai vrut să-mi amintesc şi pe care credeam că o înmormântasem de mult. Dar parcă cineva îşi întinde uneori mâinile prin noi şi cotrobăieşte în cuferele vechi, răvăşindu-le, încât, fără să vrem, ne întoarcem pe linia ferată a memoriei. De parcă Dumnezeu doreşte mereu să ne aducă aminte de ceva.
Am retrăit cele trei ierni petrecute în armată, la Braşov. La începutul primei ierni de militărie mi-am dat seama că eram încorporat într-o unitate ciudată. De la început m-a uimit faptul că eram o companie formată din cinci plutoane pestriţe: unul de şcoală de gradaţi, un pluton de gardă şi patru plutoane constituite în întregime din soldaţi aduşi de la canalul Dunăre-Marea Neagră. Cei mai mulţi soldaţi erau unguri din Covasna, Harghita şi Mureş, iar o parte mai mică erau saşi din Sibiu şi ţigani din toate colţurile ţării. Dintre aceştia din urmă majoritatea erau foşti puşcăriaşi. Doar în jur de o sută de recruţi nu aveau antecedente penale. Printre ei mă număram şi eu. Probabil în mod deliberat am fost recrutaţi, cu scopul de a fi repartizaţi la şcoala de gradaţi şi pregătiţi pentru a schimba garda permanentă pe care batalionul nostru o asigura tunelurilor prin care trecea calea ferată din Predeal.
În nopţile lungi ale acelei ierni am aflat, din poveştile noilor veniţi de la canal, despre lucrurile cumplite ce se petreceau acolo, chiar sub ochii ofiţerilor, care nu protestau sub nici o formă, ba, din contră, ascultau orbeşte de cei de la conducerea ţării. Am auzit poveşti despre soldaţi dispăruţi sub malurile prăbuşite de pământ, morţi în accidente, făcuţi apoi eroi postmortem şi trimişi acasă în sicrie închise.
Într-o noapte aduseseră în unitatea noastră un soldat mort, însoţit de o gardă formată din doi militari înarmaţi; au dormit noaptea în unitate iar dimineaţa au plecat să-l conducă acasă la părinţii săi pe proaspătul erou postmortem. În unitate circulau tot felul de scenarii legate de moartea acelui soldat. Cert era faptul că s-a prăpădit într-un accident, fiind tăiat de tren pe când punea sabotul la boghiul vagonului „la cocoaşe”, zona din gara Braşov unde se formau trenurile de marfă, cu partide de manevră compuse exclusiv din militari în termen şi unde nefericitul lucra ca manevrant de vagoane.
În cei aproape doi ani de armată aveam să văd mulţi soldaţi schilodiţi sau trimişi acasă între patru scânduri. Aceşti manipulatori de vagoane erau recrutaţi dintre soldaţii cu şcoală puţină sau dintre cei care trecuseră în viaţa civilă pe după gratii, oameni sărmani, de cele mai multe ori de la ţară, fără educaţie, şi care fuseseră condamnaţi pentru că furaseră o găină sau te miri ce altceva, fără prea mare valoare. Făceau un curs de câteva săptămâni de instrucţia transporturilor, după care erau băgaţi direct în pită, în partida de manevră, lucrând pe schimburi, câte douăsprezece ore cu douăzeci şi patru, în regim CFR. Pentru muncă primeau, în afară de solda de 60 de lei, lunar, câte o mică sumă de bani care era consemnată pe un carnet CEC ce-i era înmânat fiecărui soldat la sfârşitul stagiului militar.
Am adormit foarte târziu în noaptea aceea, deoarece ne tulbura sicriul din camionetă, supravegheat de garda unităţii noastre. Pentru prima dată mă copleşea un sentiment sinistru de inutilitate şi deşertăciune.

Tot în prima mea iarnă la Braşov, pe când eram planton în dormitorul plutonului tehnic şi de gardă, am povestit cu un soldat din părţile noastre, care venise de la o companie din Valea Jiului, după cazarmament: câţiva saci de izmene pentru iarnă. Mi-a spus că a avut o mare binecuvântare de la Dumnezeu că prinsese şi el, ca şi mine, plutonul PTG şi nu mergea la instrucţie tactică, adică la muncă în subteran. Mi-a povestit despre condiţiile inumane în care trăiau soldaţii şi ofiţerii, despre felul cum se murea, pe capete, în slujba patriei, în timp ce erau instruiţi cu trocul de cărbune în fundul pământului. În zadar încercam să-l conving că patria ne cere un sacrificiu, că trebuie să lăsăm în urma noastră ceva durabil, o lume mai bună. Soldatul m-a privit plictisit de după fumul de ţigară ieftină: „Trezeşte-te, amice!”, mi-a zis.

Altădată am stat de vorbă cu un caporal venit în misiune din Chitila. Mi-a povestit despre lucrările de la prima linie de metrou din Bucureşti. De la el am aflat tot felul de grozăvii cu şi despre soldaţi, de teroarea ce domnea în rândul acestora şi despre faptul că statul socialist ne storcea, sistematic, de vlagă ca pe nişte lămâi. Am mai aflat despre un alt mare proiect socialist, Casa Poporului şi de măreţia lucrărilor care vor arăta lumii grandoarea celei mai evoluate societăţi umane.
Atunci am început să mă dezmeticesc, să revin din lumea mea ideală, să realizez că nu trăiam un simplu joc de-a vardiştii ci mă jucam cu viaţa şi cu moartea. Începeam să mă întreb tot mai des: unde este adevărul despre patriotism? De ce soldaţii erau folosiţi la cele mai degradante munci şi nu la instrucţie? De ce ofiţerii erau, în final, aşa de laşi? Toate aceste întrebări le-am legat de felul arhaic, depăşit, dezumanizant şi înjositor în care se desfăşura instrucţia în regimentele noastre.
Mi-au trecut pe dinaintea ochilor, în prima iarnă petrecută în unitate, momentele de care mă temeam cel mai mult înainte de armată, povestite de bunicul ori de vecinul Nimu a Pescăreştilor, de tata, de unchiul meu şi de toţi cei care făcuseră stagiul militar înaintea mea. Aveam să mă conving pe propria-mi piele că în armata română toate erau vechi de când lumea, cutumele erau aceleaşi… Am executat orele de conducere a valizei pe sub paturi, la comanda unui soldat din ciclul doi, lustruitul mozaicului la sânge, cu mantaua, raportul dat rastelului, bocancilor… Am simţit teroarea, plăcerea bolnavă a soldaţilor veterani de-ai chinui zilnic pe noii recruţi – bibani.
În perioada de instrucţie am fost de-a dreptul şocat când am constatat caracterul murdar al locotenentului Oltenceanu. Era un oltean de vreo treizeci de ani, cu început de chelie, statură atletică, voce gravă şi ţinută impecabilă. Din câte am înţeles, mai avea un frate care era tot ofiţer… La început am fost încântat să aflu că tipul cânta la chitară, era interpret de muzică folk, adică un artist, în percepţia mea. Uite un idealist, mi-am spus: locuia în unitate şi începuse să-mi placă tipul. Îi scriam zilnic jurnalul comandantului. În urma unui test – aveam scrisul frumos – am fost ales de locotenent să execut munca asta… La instrucţia tactică duceam lădiţa comandantului iar jurnalul îl scriam seara; făceam, de fapt, o muncă suplimentară, în timp ce toţi ceilalţi soldaţi se odihneau. Eram mândru de această sarcină şi mă achitam de ea cu toată conştiinciozitatea. Abia aşteptam să prind momentele favorabile în care să pot discuta cu locotenentul meu despre poezie şi muzică. Mă şi vedeam prezentându-i cele câteva poezii pe care le scrisesem de când mă încorporasem şi chiar arătându-i volumul colectiv în care debutasem cu un an înainte de încorporare. Deja vedeam frumuseţea acelui dialog în doi, de la artist la artist, de la bărbat angajat în slujba patriei la bărbat angajat în aceeaşi nobilă misiune. Numai că un astfel de dialog s-a petrecut doar în imaginaţia mea, şi acolo avea să rămână înmormântat pentru totdeauna.

Într-o dimineaţă impresia mea despre locotenent s-a prăbuşit ca un castel din nisip. Eram planton în schimbul trei şi cineva aruncase o sticlă în WC-ul din incintă şi acesta se înfundase. Nu era sectorul meu, dar locotenentul cântăreţ de muzică folk la Cântarea României m-a chemat la raport, m-a făcut albie de porci şi mi-a cerut să desfund latrina. Cum? L-am întrebat din priviri, consternat. A făcut gestul suflecării cămăşii până la umăr… M-am conformat, am băgat mâna în apa vâscoasă duhnind a rahat, am scos sticla şi concomitent am început să vomit. Nu a râs. A părut că nu observă că boram pe jos şi continua să mă muştruluiască cu o voce de gheaţă: „Nu se poate, soldat neinstruit! Cum înţelegi tu să-ţi serveşti patria? Fuga marş în dormitor!"… Simţeam în continuare senzaţia de vomă, şi asta – nu doar din pricina rahatului ce mi se prelingea printre degete… Îmi venea să plâng pentru că m-am înşelat. Individul nu avea o percepţie despre armata română modernă mai elevată decât a unui baştan oarecare din ciclul doi. Despre educaţie şi respectul muncii cu material uman nici nu putea fi vorba…
În dimineaţa aceea mi-am jurat că voi ieşi la raportul de seară şi-i voi spune că nu-i mai scriu caietul comandantului. Dar nu a fost nevoie să fac acest gest deoarece Dumnezeu a găsit o soluţie mai bună. La raportul de seară al companiei, am aflat că se constituise un nou pluton de gradaţi, în care nu fusesem selectat şi acesta va fi plutonul nr. 1 gradaţi, iar comandantul său va fi locotenentul Oltenceanu. Eu rămâneam, mai departe, în plutonul de gardă, adică plutonul doi, în care erau selectaţi doar cei fără antecedente penale şi cu origini sănătoase. Scăpasem de un mic tiran.

Dar ultimele evenimente din viaţă încolţiseră în mine ideea că am fost sistematic înşelat, că socialismul şi viitorul său luminos, comunismul, nu reprezentau decât imaginea unei societăţi cu două feţe: o faţă umană, care era prezentată copiilor încă de la grădiniţă şi mai era o faţă adevărată, arătată lumii de părintele minciunii, încă din grădina Eden, înainte de cădere. Pentru prima dată mi-a căzut un văl de pe ochi şi am avut sentimentul că trăiesc în vis, într-o lume bazată pe teroare, în care fiecare om tiraniza pe omul aflat într-un moment al existenţei sale pe o poziţie mai joasă decât a sa şi tot acest om, la rândul lui, suporta cu stoicism tirania celui aflat într-o poziţie temporală mai înaltă decât a sa. Acest joc de-a tirania era, practic, un joc de şah în care întotdeauna era posibilă o rocadă mică sau o rocadă mare… Chiar şi piesele se puteau schimba, iar pionii puteau oricând să ajungă la capătul tablei, înaintând meticulos, pătrăţică după pătrăţică, putând să fie, pe rând, regină, turn, nebun, cal, în funcţie de oportunitatea jocului.
În iarna aceea am venit dintr-o misiune, beat criţă. Băusem pe tren cu un coleg, Şoni, din Haţeg, care era tot soldat în termen şi se întorcea şi el la unitatea lui militară. M-a văzut garda de departe cum mă legănam pe gheaţa drumului din fundătura Rulmentul şi, după ce m-au trecut cu greutate peste gard, m-au dus direct la culcare. Poate totul ar fi trecut sub tăcere dacă nu m-aş fi trezit peste noapte şi nu aş fi anunţat sentinela că-mi voi tăia venele. Stârnisem un mare tărăboi în dormitor şi, după lungi tratative, m-au convins să mă culc; probabil, în zori urma să plec la arest.
Dar dimineaţa m-au prezentat la colonelul Pucheanu care era comandantul unităţii. Când mi-a văzut faţa de adolescent nematurizat, probabil a avut un sentiment de milă şi nu m-a trimis la arest ci la secţia de psihiatrie a spitalului militar. După două săptămâni, colonelul Ilea, medicul psihiatru, m-a trimis la unitate cu indicaţia de a efectua 20 de zile concediu militar la domiciliu. Aşa că ai mei s-au trezit cu mine la uşa casei într-o dimineaţă de iarnă. Când m-am reîntors la unitate, mă aştepta un ordin prin care eram transferat într-o companie care lucra în depoul CFR Braşov, în zona Bartolomeu. Se pare că Cel Preaînalt îmi purtase necontenit de grijă, doar că eu nu doream să recunosc.
Un furier m-a însoţit la noua subunitate, iar când am ajuns s-a nimerit să fie acolo şi colonelul Gheorghe Nae, şeful statului major al batalionului. M-a văzut când am intrat pe poartă însoţit de furier şi a făcut semn să mă opresc. I-am raportat cine sunt. Şi-a adus aminte de mine şi a ordonat să nu fiu dus la muncă, pe linia ferată. A dat ordin să fiu încadrat în grupa de meseriaşi care lucra într-un atelier de lângă depou.
În prima dimineaţă din aventura mea de soldat detaşat în viaţa civilă, am descoperit în drum spre atelierul în care lucram liceul CFR din Braşov… Am fost uimit să constat că liceul respectiv era frecventat şi de elevi străini, de culoare… Îi priveam curios deoarece văzusem foarte puţini oameni negri până atunci. Mi-am dat seama că era vorba de copiii unor familii influente din ţările africane cu care Ceauşescu avea relaţii economice. Veneau la şcoală conducând maşini străine şi păreau cu mult mai în vârstă decât liceenii români. Purtau costume blue-jeans şi ochelari de soare. Odată, într-o duminică, am auzit din cazarmă o mare zarvă în liceu: cineva, un şmecher din oraş, venise cu alţi câţiva prieteni să-şi regleze conturile cu un negru, pe fondul unei poveşti amoroase a acestuia cu o fată româncă. Cert este că albul ieşise din liceu foarte şifonat şi cu hainele rupte. Se spunea că l-au acuzat pe negru de hoţie şi au vrut să-i taie mâna dreaptă. Norocul a fost că imediat cineva anunţase miliţia care a venit la timp şi i-a săltat pe scandalagii de la poarta şcolii.
Acum îmi dau seama că în toate acele zile maiorul Marin, un fel de Dumnezeu al unităţii noastre, era nelipsit din cazarmă. Probabil coordona şi activitatea de supraveghere şi filaj a acestor neobişnuiţi liceeni. În prima noapte de când făcusem descoperirea, mi-am amintit că pe timpul cât stătusem internat în spitalul militar am văzut mulţi pacienţi de culoare, despre care se spunea că erau combatanţi şi au fost răniţi prin nu ştiu ce ţară africană, iar Ceauşescu îi găzduia în acest spital militar. Acolo l-am cunoscut pe Pedro, un tânăr negru, suplu ca o gazelă, care o rupea, spre amuzamentul nostru, puţin în româneşte; cred că era din Africa de Sud, unde fusese rănit în ciocnirile trupelor apartheidului lui Ian Smith şi el era un partizan al lui Nelson Mandela… Mi se părea curios să văd un ofiţer negru rănit într-un război adevărat şi care era tratat post operatoriu într-un spital militar din România. Tot mai des începusem să leg aceste aspecte de viaţă adevărată între ele, chiar dacă mă tulburau pe măsură ce începeam să înţeleg.

În atelierul ICCF unde lucram câte zece ore pe zi mă atrăgea ceva în mod deosebit. O chema Emilia, era magazinera întreprinderii unde se reparau utilajele de cale ferată. Să fi avut vreo treizeci de ani. Prototipul femeii cu vino încoace: blondă, suplă, trasă ca prin inel. Era frumoasă sau aşa mi se părea atunci. Ştiam că era căsătorită, dar toată lumea vorbea de ea ca fiind proprietatea lui Luchian, un şofer de cursă lungă din firmă, un fel de fan local şi idol al femeilor din întreprinderea de căi ferate. Dacă-l studiai atent, constatai că este un bărbat frumos: înalt, cu trăsături destul de fine pentru un şofer, vorbea cu accent moldovenesc, la fel ca Emilia. De fapt, mai toţi aveau acest accent… De multe ori îi auzeam spunându-şi, mai în glumă, mai în serios, că nu locuiesc în Braşov ci în Iaşov.
Pe Emilia o urmăream cu insistenţă, zilnic, îi contabilizam fiecare mişcare, devenise idealul meu de frumuseţe; de multe ori o asemănam cu eroina din Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, sau cu Matilda din romanul Cel mai iubit dintre pământeni, carte care apăruse doar cu un an înainte de a fi eu înregimentat şi despre care obişnuiam să vorbim în şoaptă în anii de liceu. Ea ştia că o urmăresc: îmi citea în ochi dorinţa de-a fi în preajma ei. Îmi făcusem un obicei din a mă oferi voluntar să-i aduc de la magazie orice lucru de care avea ea nevoie. Mă răsplătea adeseori cu un zâmbet discret şi eu eram mulţumit. Toată lumea îi spunea Văruţa, nu ştiu de ce, dar ea se purta ca şi când ar fi fost soţia, ba chiar proprietatea lui Luchian. Îi urmăream atent expresia feţei care se lumina de bucurie ori de câte ori acesta se întorcea din cursă. În acele momente se gudura pe lângă el de parcă nu mai exista o altă persoană în jurul ei. Îmi amintea de femeia lui Balzac la 30 de ani, capabilă să ofere dragoste şi să se dăruiască. Îmi venea în minte şi madame Bovary, o altă femeie dedicată altui bărbat decât soţului ei, până la sacrificiu, sau Ana Karenina, copleşită încă de la primul dans de contele Vronski. Dar cel mai mult mă uimeau mâinile Văruţei, frumoase, mari, cu degete groase şi piele catifelată. De câte ori le vedeam, mă gândeam la mâinile Matildei aşa cum erau descrise de Marin Preda în celebrul său roman.
Pe Luchian nu-l puteam suferi. În primul rând, nu înţelegeam cum poate un şofer să cucerească şi să domine o asemenea bijuterie de femeie. Era un bărbat înalt, cu pomeţii obrajilor ieşiţi şi cu buzele subţiri arcuite sub nasul coroiat. Să fi avut vreo treizeci şi cinci de ani. Întotdeauna era bine dispus şi gata să-i ofere Văruţei un cadou. Poate acea disponibilitate era lucrul care îi lipsea femeii şi nu-l găsea la bărbatul său. Dacă mă gândesc bine acest Luchian nu era decât un crai de cartier, un seducător al femeilor de o anumită categorie socială. Vedeam în el un băiat venit de la ţară, lăudăros şi cam necioplit Cu ce o atrăgea, oare, pe Văruţa? Pentru mine rămânea un alt mister.
Într-o dimineaţă, însă, în loc s-o văd pe Văruţa în uşa magaziei am constat cu uimire că în prag stătea un miliţian în carne şi oase cu caschetă adevărată şi cu epoleţi. Printre civili şi soldaţi umbla zvonul că Luchian fusese prins când încerca să vândă piese auto şi că acestea proveneau din magazia ICCF. Miliţia economică nu a putut să constate decât o importantă lipsă în gestiune. Îi ridicaseră chiar la primele ore ale dimineţii pe cei doi: Văruţa şi Luchian. Nu i-am mai văzut niciodată. Dar întâmplarea în sine era pentru mine o mare dezamăgire. Deşi bănuiam că între cei doi, mai presus decât dragostea, exista şi o altă legătură, mai realistă. Iar între mâinile Văruţei şi cele ale Matildei era, totuşi, o însemnată deosebire. În sanctuarul meu interior dragostea coborâse cu o treaptă.
Iosif Ciolănel era numele strungarului de la ICCF. Să fi avut vreo treizeci şi cinci de ani pe atunci. Locuia undeva pe lângă Braşov şi era pocăit, credincios adventist de ziua a şaptea. Mai avea şi un văr, tot strungar, al cărui nume nu mi-l mai amintesc. Reţin doar că era mic de statură şi avea două degete lipsă la mâna dreaptă, o malformaţie congenitală, din câte am înţeles. Şi acesta era tot sâmbătar. De multe ori îl întrebam, tachinându-l, cum poate să fie predicator (pe atunci confundam noţiunea de predicator cu cea de preot), dacă nu are, aşa cum spune Scriptura, toate mădularele, respectiv, toate degetele. El încerca să mă convingă de greşeala mea şi îmi explica că nu pot confunda predicatorul cu preotul. Cei doi verişori lucrau mai multe ore pe zi şi li se îngăduia să nu vină la atelier sâmbăta, ziua Sabatului pe care îl respectau.
De la plecarea Văruţei, am petrecut mai mult timp în compania acestor doi oameni care nu înjurau, nu beau şi nu-mi cereau să le aduc de băut de la „Grecu”. Acesta era numele şefului de la alimentara aflată la capătul troleului unu. Nu vorbeau despre femei, nu-şi povesteau aventurile şi aveau discuţii vii, pline de substanţă, despre un Dumnezeu pe care doar eu credeam că-l cunosc, însă de care astăzi recunosc că eram departe în acea vreme.
În fiecare zi îmi povesteau şi mai multe lucruri despre Hristos, despre Avram, Iacov, Iosif şi Moise, patriarhii credinţei. Eram uimit că nimeni nu-mi vorbise despre aceste lucruri şi îmi părea rău că nu avusesem o biblie să aflu şi eu adevărul. Cei doi m-au ajutat să înţeleg că o societate care neagă autoritatea divină a lui Dumnezeu nu poate fi cea mai evoluată formă socială, mai ales că în şcoli, la socialism ştiinţific, disciplina care înlocuia filosofia, învăţam că legea este voinţa celor puternici.
Iosif m-a ajutat să înţeleg care sunt adevăratele valori şi să accept că fără modele autentice o naţiune nu poate evolua şi de aceea este sortită dispariţiei. Ca model uman Dumnezeu Tatăl îl trimisese în lume pe Isus Hristos, fiul său, a doua persoană a Dumnezeirii, ca omul să aibă modelul după care a fost creat şi să-l urmeze. Într-o ţară care-şi spune creştină este trist că modelul, adică Isus Hristos, e alungat cu pietre din viaţa oamenilor. Am început să înţeleg că Dumnezeu este în esenţă dragoste, iar o societate fără credinţă nu poate înţelege şi nu este capabilă să experimenteze esenţa lui Dumnezeu. Multe alte lucruri interesante, pe care le-am înţeles cu adevărat mult mai târziu, am învăţat de la cei doi veri Ciolănel. I-am întrebat dacă pot lua legătura cu lumea liberă. Însă s-au ferit de fiecare dată să vorbească deschis. Pentru mine era un mister de ce evitau discuţia şi nu vedeam nici un rău în a aborda un astfel de subiect într-o societate liberă, cum credeam pe atunci că era cea în care trăiam. Un lucru minunat însă s-a întâmplat în acea vreme. Discuţiile mele cu cei doi veri m-au ajutat să uit mai repede de absenţa Văruţei.

Era noapte şi maiorul Dumnezeu se afla în unitate. Stăteam aliniaţi pe platou pentru raportul de seară. „Atenţiune!” s-a auzit vocea caporalului de serviciu. Vecinul din dreapta mi-a dat un cot în coaste: „Trece Dumnezeu…”, mi-a şoptit.
În timp ce primea raportul, maiorul Marin ne măsura pe sub cascheta imensă, prăbuşită ca o farfurie zburătoare pe capul său mic. În clipa aceea, nu ştiu de ce, mi-au trecut prin faţa ochilor, într-o fracţiune de secundă, toţi ofiţerii şi subofiţerii cu care avusesem de lucru până atunci. Mi-am amintit fără să vreau de maiorul Vlad de la batalion, care a trecut în rezervă de curând… Când a venit la poarta unităţii îmbrăcat în civil părea un bătrânel simpatic. Era să nu-l mai recunosc. Dar l-am identificat după mirosul de cârnaţ afumat pentru care avea o adevărată slăbiciune. De câte ori făceam curat prin biroul lui găseam, alături de actele militare, în sertarul de sub tăblie, adevărate provizii de cârnaţ uscat. Maiorul Marin molfăia cârnaţul ca şi cum ar fi mestecat chewing-gum
Mi-am amintit de locotenentul Turcu, înalt, mătăhălos, cu ochelari şi cu mustaţă neagră pe oală. Era la comanda şcolii regimentale de sergenţi cu diagonală; mergea ţanţoş şi ne striga: "Pizdos, soldat, fii pizdos!. Comandantul român trebuie să fie pizdos. Voi veţi fi comandanţi, mici dumnezei". Mi-a trecut prin faţa ochilor şi figura brăzdată de riduri a căpitanului Tecuşan, veşnic cu gândul la un şpriţ. Era slab, aproape uscat pe picioare. Dar era şi un mare amator de rom. Maiorul Miere era ca mierea. Rotofei, beţiv şi bonom: dacă ar fi condus cu adevărat compania ar fi fost raiul pe pământ.
Însă adevăratul comandant era ceistul, adică ofiţerul de contrainformaţii, maiorul Marin. El era Dumnezeul batalionului. Când am intrat în biroul său am avut impresia că pătrund în iad. Pereţii de culoare gri erau înfiorători. Mă gândeam că nici un om sănătos la cap nu ar fi stat într-un astfel de birou. Dar astăzi cred că decorul era făcut să intimideze. „Ia loc soldat!”, mi-a spus. M-am codit, însă m-am aşezat. Mi-a oferit o ţigară. Avea un glas hârşâit, ieşit din fundul pieptului, de parcă şi acesta ar fi fost cu porţie şi filtrat. Mi se părea un ins oarecare: pălăvrăgeam cu el câte în lună şi-n stele. Deodată m-a întrebat direct ce cred de elevii negri de la liceul de alături. Ce să cred? Nimic. Am eu dreptul la opinii? Eu sunt soldat. Îmi servesc patria. Las-o moale, spune scurt. Dar când te-ai bătut cu sergentul Baritz, tot în slujba patriei ai făcut-o? M-a fixat cu doi ochi de lup înfometat. Deci ştia şi asta. Apoi m-a întrebat de bunicul, dacă ştiu că a primit ceva de la tatăl său, străbunicul meu, care a emigrat în ţara făgăduinţei în 1909. De unde să ştiu? Dar el ştia şi de moştenirea repatriată sub formă de valută, şi de CEC-ul pe care bunicul, în prostia lui mai adăugase un zero, crezând că va primi mai mulţi dolari. Când m-a întrebat dacă ştiu că cei doi veri Ciolănel au relaţii afară şi că vreau să plece şi ei din ţară, în America, urla de-a dreptul. Pe mine mă trecuseră toate apele morţii. Nu ştiam nimic. „Aici eu sunt Dumnezeu, soldat! Sunt Dumnezeul soldaţilor. Ştiu totul pentru că sunt omniştient."
Apoi s-a calmat brusc şi mi-a povestit o anecdotă. Vocea lui a ieşit mai la suprafaţă din fundul plămânilor, devenise uşor patetică. A devenit generos şi mi-a dat un pachet de „Carpaţi” fără filtru. Când am plecat mi-a întins o mână moale, albă, mică. Avea unghiile îngrijite iar ochii lui căpătaseră deodată o sclipire inteligentă. Nu mi-a cerut nimic. Dar din seara aceea am început să am viziuni, să construiesc în mintea mea tot felul de scenarii: căutam microfoane peste tot. Practic stăteam pe cea dintâi treaptă a terorii.

A doua zi am plecat în Chitila, la un concurs pe regiment, unde am obţinut locul întâi. Poate de aceea mă chemase seara la ordin. Ca să aflu de ei. Că există, că sunt pretutindeni şi că – mai ales – nu le scapă nimic. Că bănuielile mele nu erau doar poveşti. Chiar şi o poveste se poate întâmpla aievea. Câteodată...