Desigur că Bușilă era un personaj plăcut tuturor. Avea un fel al lui de luminofor domestic. Tot ce prindea i se lipea de degete. De acuta lui dorință, oarecum patetică, de a fi plăcut. Și aceasta, trebuie să mărturisim, ne impresionează până în doza de sprite. Mai avea și aerul acela gregar, deținător al adevărului absolut, cum de altfel îl au și găinile. Ce mai! Era fermecător de dăștept. Poate un pic prea frumos, dar Bușilă Minodor nu punea accentul pe aspectul exterior. El căuta pietre filosofale.

Și vorba unui prieten îndrăgit, nu de nevoie, părea, acest personaj, di Bușilă, captiv în stadiul în care înveți să folosești toaleta. Să trecem însă peste și să intrăm în miezul celor adunate spre a fi descoperite. În al treilea an al manifestării spiritului poetic, Buși (cum îi spuneam noi prietenii), sau Păunel, trecu printr-o întâlnire de gradul drei (se apucase de germană, cândva, în negurile găunoase ale intelectului colectiv). Și iote cum se întâmplară trebușoarele.

După multe incursiuni cu gura pă o sticluță, (neîndeajuns de camuflată de soția lui, Firfirica Margotte, căreia noi îi ziceam de-a dreptul Ricuța), tânărul, albit de nesomn și dușmani, ieși pentru cele firești, lăsându-se pradă firii lui pământești (iacătă rima) spre a urina. Dar păcatul lui fu că stătea la bloc. Însă neprihănit, cum era, uitase. Deci ieși. Aerul rece îl penetră degeaba. Se descheie rapid și ...poof dispăru. Aceasta ne relată un martor ocular. Care a solicitat discreție totală și nedisimulată.

Cert este că doua zi plecară în căutarea lui prin pădurile de simboluri cu patrupede și muniția din dotare. Cine plecă? Cine anunță dispariția? Sunt informații insignifiante. Îl găsiră într-o parcare, întins pe burtă, cu un cerc galben de cretă în jurul lui. Și minunea nu era că respira, ci că, după ce îl rostogoliră de vreo câteva ori, Mărgicuța (tot un alint pentru Firfirica, de la Romeo Ștampilian) remarcă , așa, ca pentru sine, urlând: minuneeee, e încheiat la șliț.

Și acum din mărturisirile lui Păunel, pe jumate alterate de maieutică, psihanaliză și însuși Kant, în persoană. Se făcea că mi se umpluse... de la atâta citit, recitat și creat, astfel că vroiam să... deci luai drumul spre balcon. Acolo mă zgribulii un pic și... o pată roșie mă luă așa cum te ia un camion de mare tonaj, de uitai unde s-a născut Eminescu și ce reprezenta el pentru mine. Stimații mei, (și aici Bușelu se crăcănă impunător) să nu credeți că mint, dar, cu pata aia roșie pe mine, tot timpul am avut impresia că mă dau la Micleasa a lui Veroniciana.

And the story goes on Pata roșie dispăru și eram într-o cameră plină ochi de calculatoare. Mai tari ca alea din Avatar sau Avengers. (Noi făcurăm ceee? El contiună) Deci ignoranții mei amici, cum stăteam io așa, pac! îmi veni o idee și îi dădui drumul. Sunt într-o navă extraterestră. Ce nu știu e dacă pot să mă conectez la vreun aparat din alea. Deci îmi concentrai tot chi-ul și ... wow. Ce? Ce? (Făcurăm noi) Pow, apăru o fiolă de suflat în ea. Tehnologie veche, bhei fraților. Zgârciți la materiale extracereștii ăștia.

Trebuie să spunem cu regret că Bușilă încă mai povestește... Iar noi îi aducem flori și bunătăți. El e Păunel al nostru. Mereu va fi. Un vajnic apărător al logicii din neamul Minodorilor. Iar spiritualtitatea lui se revarsă asemeni apelor Nilului. Și mă văd nevoit să umblu pe întuneric până la sclipirile de geniu, ce merită continuate în taină, ca litaniile, și să conchid. Pentru că, numai gândul la preabunul norocos (stătea la etajul unu), îmi golește creierul de sânge. Dar ce minunat!