Aproape de mine erai
și cuvântul nu se putea rosti,
prea verde era frunza uitării
și prea crud
aerul
dintre noi.

Aveam nevoie de minciuni
pentru mine,
iar tu
pentru tine nu mai aveai timp
și spaima
nu mi-o știai.

Un urlet mă bântuie,
trecerea ta
mi se lipește de pași
ca o apăsare
și ca o noapte.

Mă strig pe nume
și-mi răspunde un străin.
Pe față îmi cresc semnele lui Cain
și nu e îngăduit nimănui
să mă ucidă
decât să mă lovească
cu foamea bucuriei.

Mă alung din pașii tăi,
din ochii tăi în care
marea se zbate.
Și nu e moarte să mă aibă,
nici vis să mă găsească,
un nume spânzurat
în spațiul
dintre două plecări.